Nostalgia

Cufărul Negru

   Nostalgia, la fel ca melancolia poate fi o stare psihică modificată, fie datorită unor medicamente, substanțe sau chiar alimente, fie unor tendințe specifice unor persoane de a reveni cu gândul la vremurile trecute, la întâmplările și evenimentele de atunci. 

   Cele mai multe amintiri le vom avea totdeauna la vârste înaintate și totodată ele vor aduce în mintea și sufletul nostru sentimentul de regret al trecerii timpului, al pierderii acelor ani ai tinereții. Asta face ca involuntar să poleim în imaginația noastră acele imagini, să pudrăm cu argintul inocenței toate întâmplările prin care am trecut sau pe care le-am văzut ori auzit de la alții.

   Creierul nostru are o capacitate foarte interesantă de a uita mai repede și mai ușor lucrurile care nu ne-au plăcut și de a păstra și înnobila pe celelalte. Altminteri nicio femeie nu ar mai dori să treacă prin durerile nașterii și ar deveni redutabile opozante ale procesului de concepție. Nu că nu ar fi destule totuși, dar frigiditatea și alte boli, ori alte orientări de gen nu intră în tematica nostalgiei.

   Dar în această plăcută și chiar de folos zăbavă pentru sănătatea noastră mintală trebuie să avem o grijă și o datorie în a alege cu discernămînt acele fapte din trecut care ne reprezintă pe noi în deplinătatea capacităților de a ne manifesta propria dorință, de a ne oglindi propria gândire și a clădi propriul nostru caracter cu cele mai curate gânduri și cele mai frumoase fapte pe care le-am reușit și de care putem fi mândri. 

Toate acestea pot fi veritabile medicamente contra depresiei si trebuie păstrate nealterate pe un piedestal la fel ca pe niște bibelouri minunate de porțelan. Ori de câte ori vom fi abătuți sau încercați de tristețile inerente acestui ultim examen care este vârsta a III-a putem evada în mirifica lume a amintirilor.

   Mai avem totuși o misiune de îndeplinit. Va trebui să facem o igienă mentală și să ștergem din acest ultim catalog lucrurile care ne pot afecta negativ. Nu e ceva deloc simplu întrucât toate sunt croșetate cu fire invizibile dar extrem de tari împreună cu tinerețea noastră dragă.

Dacă de faptele noastre ne va fi greu să facem abstracție, de timpurile respective e la fel de dificil, putem să ne detașăm totuși de regimurile politice care au cauzat unele efecte greu de înțeles astăzi, să le sumarizăm și să le despletim din gândurile noastre. Să le punem într-un cufăr mare, negru, să-l încuiem și să pierdem cheia. 

Am și eu dorința asta să trec în revistă unele mici povestiri pe care să le pun în Cufărul Negru al Uitării. Trecerea în lada neagră trebuie făcută cu detașare si cu calm. Nu trebuie tulburate, pentru a nu se ridica cu aburii săi toxici peste viitorul pe care ni-l dorim.

Prima amintire este destul de nebuloasă. Veneam pe drumul principal din sat către casă când o veste pare a întuneca văzduhul cu fiori negri de mare pericol. Murise cineva. Nu din sat. Cineva mare. Cel mai mare. Cineva de care viața noastră a tuturor era legată puternic. Atunci aveam aproape 7 ani. Nu înțelegeam mai nimic. Doar că o ceață rece și periculoasă începea să-mi dea târcoale. Murise Gheorghe Gheorghiu-Dej și eu eram singur pe drum pe la Saghin Carnaru. Oare ce va fi de noi?...

Mai târziu la școală unii copii vorbeau de un posibil asasinat: ,,l-au otrăvit rușii", ,,ba l-au împușcat. A fost întâmpinat de o femeie cu un buchet de flori. Numai că în buchet avea un pistol". 

Gheorghiu-Dej începuse destalinizarea țării după moartea lui Stalin.

                           *

                     *         *

Se sunase de recreația mare sau era un timp mort că eram cu toată clasa în zona dintre curtea din fața școlii si cea mare din spate. 

Era o frământare cu bune și cu rele. Se pregătea ceva. Urma să mai fie făcuți pionieri câțiva colegi. Eu nu  mă număram printre ei. Sentimentul că nu sunt suficient de merituos mă sleise de puteri și de voință. Tristețea mea era accentuată de cei care se bucurau că vor primi cravata roșie. Cel mai volubil era Victor Sandu. După un timp nedefinit a sosit altă veste. Eu voi fi primit dar Victor nu. Nu am mai avut puterea să mă bucur, însă mă simțeam vinovat că îi luasem locul iar el plângea în hohote.

Nu mai știu precis dar cred că în final a fost și el acceptat. Atunci sau nu mult după aceea. 

Cravata era o eșarfă triunghiulară, roșie purpurie, de mătase. Se punea peste umeri pe cămașa albă de pionier și se lega în față la gât cu un nod special. Mai târziu au apărut inelele de plexic prin care se trăgeau colțurile din față iar marginea era tivită cu o bandă îngustă de tricolor. Procesiunea era însoțită de cântece din care mai rețin doar pe cel cu titlul. ,,Am cravata mea"

Am cravata mea sunt pionier

Și mă mândresc cu ea sunt pionier

Flutură în vânt, zălog de legământ

Întâiul meu cuvânt, de pionier.

                                        Pi-o-nier!

Cor de copii - Electrecord

În cartea de citire o poezie despre partid. Nu despre noțiunea în sine ci despre forța politică conducătoare. Partidul Unic.

Colț de țară minunat

Viață nouă cin' ți-a dat?

Cine-ți dete flori, lumină?

Cin' te schimbă în grădină?

E Partidul, Făurarul

El a izgonit amarul

Viață nouă El ți-a dat

Colț de țară minunat

Frumoasă poezie, mi-a plăcut. 

Dar nu știam atunci că Făurarul umpluse pușcăriile cu celelalte partide.

În timp, aceste acțiuni de inducere a ideologiei de partid au fost coborâte și la vâsta preșcolară unde s-a născocit titulatura de ,,Șoimii Patriei".

,,Lăsați copiii să vină la mine" spuneau preoții cuvintele lui Iisus dar Făurarul de viață nouă descuraja energic asta. Acum noul Iisus era Partidul. Mai târziu se va numi Ceaușescu. Se vorbea de Omul Nou. ,,Cine  mai e și ăsta? Unde e, l-o văzut cineva? Și ca ce fel îi?" întreba tata care nu era dus nici la biserică, iar de școală reușise să scape. Așa se spunea în sat când absolveai: am scăpat de-a treia. Am scăpat de școală. Doar patru clase erau obligatorii.

Suficient să știe să scrie, să citească și să socotească.

Dar... luptă mare între ideologii pentru mințile crude ale copiilor.

Partidul te ferea de minciunile popilor înlocuindu-le cu unele mai sănătoase din punctul lui de vedere. Însă vorba lui Ion Neculce: ,,Dar el, să le spuie că s-au agiunsu cu moscalii, nu spuné".* Cel puțin nu fățiș. Era doar Marele Prieten. 

* Ion Neculce - O samă de cuvinte