Ciuperci bune și rele

 Ciuperci

comestibile, mortale și toxice

180 000 de specii cunoscute. La salonul Ciupercilor, care s-a ținut în octombrie 1975 la Muzeul de Istorie Naturală din Paris, au fost prezentate 500 de specii recoltate zilnic. Vizitatorii au putut constata utilizările lor în farmacie sau în alimentație.

Principalii constituenți cunoscuți: protide (unele conțin peste 30 grame la 100 față de carne: 15-20 grame, de aceea pe drept cuvânt sunt numite ,,carne vegetală"); minerale - calciu, magneziu, sodiu, siliciu, cobalt, mangan.

Compoziția ciupercii de cultură în

răsadniță, zisă de Paris.

 Apă ....................    88,5

 Protide ...............    4

 Lipide .................    0,3

 Glucide ...............    6

 Celuloză ..............   0,8

 Fosfor ..................   0,130

 Clor ......................   0,8

 Sodiu ....................  0,2

 Potasiu ................   0,4

 Magneziu .............  0,5

 Calciu .....................  0,25

 Fier .........................   0,1

 Zinc .........................   0,5

 Cupru  ....................    0,64

 Mangan ..................    0,58

 Iod  ...........................    0,018 

Proprietăți:

 - Stimulenți organici și cerebrali

 - Remineralizanți:

                         mg/100g

Minerale

 Ca                     12 - 18

 Fe                       0,4 - 2,3

 Zn                      0,15

 Cu                      0,13

 Mn                     0,03

 I                          0,002

Vitamine

 C                          4 - 9

 B1                        0,02 - 0,05

 B2                        0,6

 A                          0,4 - 0,5

Indicații:

 - Anemie, boseală.

 - Demineralizare.

 - Regimuri fără carne (uremice, de ex.)

Mod de folosire:

 - După varietăți: crude, în salată, fierte (regim fără exces de grăsimi) 

N.B

   Există numeroase lucrări care tratează despre ciuperci. În ce ne privește am vrut doar să atragem atenția asupra valorii alimentare a speciilor comestibile.

   Cu titlu de curiozitate ne vom aminti că în trecut proprietățile medicinale ale unor anumite varietăți de ciuperci erau în mod curent folosite. Astfel, Buretele-de-iască, nu serveau decât la fitile pentru amnare, deși aplicat pe plăgi, este un excelent hemostatic.

   Nicoretele de primăvară

(Tricholomul Sf. George) era indicat diabeticilor, dar Falsul Nicorete (Marasmius oreades), provenit din Canada, crud, era luat ca fortificant.

   Numeroase ciuperci erau cunoscute pentru virtuțile lor sudorifice, de slăbire sau laxative. Altele, ca Buretele de iască, (Fomes Officinalis), se recomanda împotriva transpirațiilor nocturne ale tuberculoșilor.

   Lucrări îndelungate vor fi necesare pentru a izola toate principiile active.

Dar amatorul de ciuperci va trebui să cunoască deopotrivă speciile veninoase.

CIUPERCI MORTALE SI TOXICE

   După Marcel Morlet, micolog informat, orice amator de ciuperci dornic să se apuce de culesul lor în vederea consumării, trebuie să fie în stare să identifice cu siguranță, în toate stadiile lor de creștere, cele 3 ciuperci ucigașe și cele 6 foarte toxice, în total 9 (NOUĂ) ciuperci. Par puține și totuși, în fiecare an, mai multe sute de persoane mor sau sunt grav intoxicate cu ciuperci.

 Cele 3 specii mortale sunt:

 - Amanita Phalloides = Amanita

faloidă (buretele viperei)

 - Amanita virosa = Amanita viroasă (otrăvitoare)

 - Amanita verna = Amanita de primăvară

Cele 6 specii toxice care n-au cauzat moarte de cât rareori sunt:

 - Amanita muscaria = Amanita

moartea muștelor (falsă orongă)

 - Amanita panterina = Amanita panteră

 - Lepiota halveola = Lepiota

halveolată

- Inocybe Patouillarde = Inociba lui Patouillard

 - Entoloma Lividium = Entoloma lividă (sau ciuperca peptănușului)

 - Cortinarius Orellanus = Cortinar de munte.

   Semnele de intoxicație 

 1. Sindromul faloidian, adică sindromul provocat de ingerarea uneia din cele 3 amanite: faloidiană, viroasă și de primăvară. Începutul semnelor: după 10-12 ore. Diaree, vomă, senzație de frig, pierderea rapidă a forțelor, amețeli, transpirații abundente, apatie cu menținerea lucidității. După o revenire amăgitoare, icter și moarte.

 2. Sindrom panterinian, în urma ingerării amanitei pantere sau a morții-muștelor.

   Începutul după 1-3 ore. Tulburări gastrointestinale dureri, excitație, halucinații, pupile dilatate.

   Tratament: vomitive, spălături

stomacale, cărbune..., spitalizare.

 3. Sindrom muscarinian, pentru celelalte.

   Începutul după 1-3 ore. Hipersecreții: salivă, sudoare, lacrimi, tremurături, sughit, pupile micșorate.

   Tratament: atropină, spitalizare.

   Cele trei ciuperci ucigătoare nu vor fi studiate aici. Amatorul trebuie să aibă o lucrare specializată care să-l informeze în cele mai mici amănunte.

   Iată câteva reflexii relative la cele șase ,,otrăvuri" pentru Franța.

 - Amanita muscaria (Amanita ucigătoare de muște sau falsă orongă). Reputația supărătoare a amanitei ucigătoare de muște o constituie proprietățile ei pretins afrodisiace. În realitate, ele dau un delir vesel după regiuni și după partea consumată din ciupercă. (Roger Heim: ,,ciupercile din Europa")

   Nu este prea primiejdioasă, iar în anumite ținuturi (din Italia) se consumă fără urmări deosebite; probabil că substanța veninoasă micoatropina, este concentrată mai ales în cuticula pălăriei.

 - Amanita panthérina (Amanita panteră)

   Ca și la amanita ucigătoare de muște, otrăvirea începe brusc (1-3 ore de incubație): tulburări digestive, arsuri la stomac, vomă, diaree), apoi tulburări delirante (un fel de beție, râsete, halucinații), accese de mânie, mers împleticit, în sfârșit apatie mentală câteva momente.

 - Lepiota Helveola (Lepiota

blondă sau lepiota brună Lepiota care se înroșește).

   Este o ciupercă foarte primiejdioasă, care declanșează un sindrom aproape faloidian. De altfel există mai multe interpretări divergente ale numelui de Lepiota helveola, și se poate spune că toate micile lepiote care se înroșesc (bruneoincarnata, subincarnata etc.) sunt totdeauna toxice.

 - Inocybe Patouillardi [Inociba lui patuiard].

   Specia aceasta conține o cantitate relativ mare de muscarină și provoacă serioase intoxicații sudoriene (sau muscariene). Ea e vinovată de un anumit număr de accidente: este destul de voluminoasă și cu aspect apetisant.

 - Rhodophilus (entoloma) Lividium (Entoloma lividă, gălbuie, perfidă, cf. rom. ,,ciuperca peptănușului").

   Este o specie toxică, provocatoare de gastroenterite; experiențele pe șoareci au dat în vileag faptul că are, în plus, și o neurotoxină. Totuși foarte rar i s-au putut atribui victime omenești.

 - Cortinarius Orellanus (Cortinaire Montagnard, rom. ,,Cortinară de munte").

   Specia aceasta reprezintă cazul, absolut extraordinar, al unei specii la fel de primiejdioasă ca

Amanita faloidiană, a cărui toxicitate n-a fost descoperită decât prin anul 1955; iată de ce nu este descrisă și nici reprodusă în nici o carte de popularizare anterioară și toate lucrările de

micologie declară că genul Cortinarius nu conține nicio specie veninoasă.

   În 1952, în Polonia, unde se produce o avalanșe de cortinară, 102 persoane au fost grav intoxicate, iar 11 au murit (Henri Romagnési).

   Pe lângă aceste 9 ciuperci ucigătoare sau foarte toxice, mai există altele care trebuie cunoscute din cauza inconvenientelor minore de care pot să se facă vinovate (Sunt însă prea numeroase pentru a fi amintite aici.)

   Iată totuși câteva observații cu privire la unele dintre

ele:

 - Boletus Satanas (mânătarca satanei, hribul dracului).

Este singura mânătarcă într-adevăr veninoasă, dar nu

provoacă decât gastroenterite; anumite persoane, deprinse să consume multe ciuperci, o

mănâncă pără să se sinchisească. Totuși un fragment din ea înghițit crud, constituie un puternic

vomitiv.

 - Russules (vinețele).

   Când știi să recunoști că o ciupercă este o rusulă, ai depășit o etapă micologică importantă, căci identificarea unei rusule rămâne o problemă declinată de perspicacitate. Trebuie să se facă apel la toate funcțiile senzitive: vedere, pipăit, miros, gust. Folosirea reactivilor chimici a încurajat speranțele cele mai temerare. ,,Când este vorba numai de micofag, capabil să recunoască - dintre ciuperci care este o rusulă, să se mulțumească să guste din ea, să mestece în gură un mic fragment. Acru? De aruncat. Dulce apoi grețos? Tot de înlăturat. Imuabil dulce? Nici o ezitare: consumabilă". (Roger Heim).

   Un singur inconvenient: după gustarea unei specii acre, simțul gustativ își pierde subtilitatea în restul culegerii.

   Nu putem încheia acest capitol fără să reamintim contribuția deosebită a dr. Pierre Bastien (de la Remiremont, Vosges) la tratamentul intoxicației faloidiene.

    În septembrie 1974, dr. Bastien s-a supus unei periculoase experimentări înghițind 50 grame de amanită faloidă. Scopul său era să demonstreze valoarea unui tratament pe care îl folosește de mai mulți ani în aceste cazuri de intoxicare. Asocierea unui antibiotic, dihidrostreptomicina, a unui dezinfectant chimic și a vitaminei C. ,,Ținând seama de caracterul masiv al otrăvirii, demonstrația a reușit" a recunoscut prof. Larcan, șeful serviciului de reanimare de la C.H.U. din Nancy unde dr. Bastien se internase pentru îngrijiri suplimentare. În realitate, metodele de reanimare și de tratament clasic pot, în prezent, în funcție de promptitudinea intervenției, să reducă procentajul deceselor de la 40% la 10%. Dar incontestabil, atitudinea terapeutică preconizată de dr. P. Bastien a deschis o cale nouă în acest domeniu. Cred că tratamentul dr. P. Bastien, a spus

profesorul Larcan, poate fi aplicat perfect de către orice medic îndată ce suspectează o intoxicație faloidiană, cu condiția să-și trimită imediat bolnavul la un serviciu spitalicesc specializat de reanimare unde tratamentul acesta va fi integrat într-un ansamblu terapeutic amplificat. În condițiile acestea, tratamentul dr. P. Bastien poate fi activ. El are marele merit de a fi inofensiv. Bineînțeles că nu trebuie să tragem concluzii pripite și să trecem de la o extremă la alta. După ce s-a pretins nejustificat că intoxicația faloidiană lasă medicul neputincios, nu trebuie

să pornim în sens contrar, proclamând că este vorba de o intoxicație benignă, neutralizabilă cu un mic tratament ambulatoriu. Nu pot să nu-mi exprim admirația pentru dr. Bastien. Actele de curaj nu sunt atât de frecvente încât să le trecem cu vederea. Mai mult, trebuie apreciate spiritul științific și onestitatea confratelui nostru. Nu sunt prea numeroși medicii care ar accepta să înghită drogurile pe care le dau pacienților câtă vreme n-au verificat nici valoarea lor, nici contraindicațiile. Experimentul dr. Pierre Bastien s-a petrecut de altfel cu mult înainte de 1974, mai exact în 1957. Astfel încât nu putea fi integral descris decât de însuși autorul lui. Convingător în mai multe privințe, el a apărut în Médecine Generale (nr 2 din martie 1975), publicație rezervată medicilor din Nordul și Estul Franței. El onorează nu numai pe confratele nostru, ci și redacția revistei Iată și textul:

VA TREBUI OARE SĂ AJUNGEM PÂNĂ LA MOARTE?

 

de Dr. Pierre Bastien

   INTOXICAȚIA FALOIDIANĂ

  Este o bombă cu dublă întârziere. 

 - prima agresiune se manifestă la 12 ore după ce ai luat masa, în mod explosiv: diaree și vomă, adese atât de intense, încât pot aduce moartea prin deshidratare și colaps;

 - a doua agresiune survine în ecouri slabe, către a treia sau a patra zi, atunci când intoxicatul pare în afară de primejdie: apare hepatita toxică, astăzi incriminată în aproape toate decesele datorate faloidei.

1957: CU AJUTORUL NOROCULUI

  Eram medic șef al unui serviciu de medicină, când mi-au sosit la 23 august 1957 patru intoxicați cu faloidă. Când mi-am făcut bilanțul terapeuticei de care dispuneam, am constatat că era tare subțire.

Aveam serul antifaloidian a lui Dujarric de Riviére, pe care l-am administrat, și tratamentul lui Limousin (stomace și creier de iepuri care trebuiau tocate mărunt și îndițite crude, la care am renunțat.

   Am fost izbit de extrema fetiditate a scaunelor, ca și de răgazul de latență, foarte lung.

De obicei, absorbirea unei otrăvi are nevoie de mai puțin de trei ore pentru a-și manifesta efectul. Faloida acționa deci indirect și am evocat un dismicrobism (distrugerea florei normale și poate apariția, prin mutație a unor noi germeni foarte virulenți). Iată de ce le-am administrat celor patru intoxicați ai mei, antibiotice și antiseptice, care acționau numai în interiorul lumenului intestinal. Pe scurt, i-am tratat ca pentru niște gastroenterite septice. Începând de a doua zi, am completat tratamentul bucal cu injecții intravenoase cu vitamina C (hepatitele faloidiene determină gingivoragii, ca la scorbut) și cu injecții intramusculare cu complexul B. I-am rehidratat din belșug și le-am mai dat, de asemenea alte câteva tratamente, pe care le-am părăsit după aceea.

   Cei patru intoxicați s-au vindecat foarte repede; în săptămânile care au urmat, alte două familii mi-au fost încredințate pentru același tratament soldat cu același rezultat. M-am gândit că avusesem de a face cu niște cazuri ușoare.

OCTOMBRIE 1967: CERTITUDINEA

Trei intoxicați cu o amanită viroasă au sosit din nou la spital, dar unul dintre ei, tatăl, nu a acceptat nici tratament, nici internarea în spital și s-a vindecat tot așa de ușor ca și soția și fiica lui, care au primit tratamentul meu obișnuit. Cazul acestor oameni mi-a dovedit cât este de derutantă toxicitatea faloidiană și în ce măsură orice prognostic trebuie să fie prudent. Am presupus, și așa cred și astăzi, că viroasa este mult mai puțin toxică decât faloida. Dimpotrivă, când M... a intrat în secția mea în octombrie 1967, intoxicația cu o amanită faloidă era indiscutabilă și foarte puternică.

Gastroenterita, survenită după 12 ore de la masă, era foarte violentă. Domnul M. a primit tratamentul meu și s-a vindecat cu o ușurință care m-a uluit.

   Din ziua aceea am fost convins că găsisem leacul unei afecțiuni până atunci necontrolate.

Părea atât de neverosimil încât n-am îndrănit să-l comunic facultății. De fapt, vindecarea Domnului M. mi-a dat curajul să fac tot ce am făcut după aceea.

 1969: MĂ DUC SĂ MĂ DESTĂINUI PROF. LARCAN

   În 1969, patru intoxicați dosesc la serviciul meu; doi refuză să fie internați și primesc tratamentul la domiciliu. Cei patru se vindecă. Mă duc atunci să mă destănui profesorul Arcan, nu pentru că dânsul răspundea de centrul antiotrăvuri, ci fiindcă pentru mine, ca și pentru alți medici, dânsul întruchipa ,,Enciclopedia".

   Din capul locului, s-a entuziasmat și m-a sfătuit să redactez un articol căruia i-a înlesnit publicarea (în Annales Médic de Nancy - mai 1970), și care se intitula ,,Încercări terapeutice privitoare la tratamentul de urgență al intoxicaților faloidieni".

   Într-adevăr, tratamentul meu este un tratament de urgență, aplicat în cele 24 de ore care

urmează apariției primelor simptome, a permis totdeauna să salvez viața persoanelor intoxicate. 

1971: POCINOGUL

   În acel scurt articol, supuneam tratamentul meu atenției ,,maestrilor", convins că lumea avea să se năpusteasă asupra lui,(întrucât nu se cunoștea altul și tratamentul meu era fără riscuri) medicamentele recomandate putând fi cumpărate de la prima farmacie întâlnită în cale, pretându-se a fi administrate și noilor-născuți.

Vai! Nu m-au crezut și este lesne de înțeles: când oamenii mor după consumarea unei mâncări

de ciuperci, este evident că e vorba de faloide! Dar când se vindecă, poftim și dovedește ce au

mâncat, întrucât nici ei nu au habar . . . Verificasem cinstit cojile și locurile de culegere, dar 100%

dintre vindecări, pe cel puțin 15 intoxicați, cu un tratament așa de banal, era prea frumos ca să

fie adevărat și lumea n-a crezut!

   Sigur, m-au încurajat, și profesorul Coulet de Clermont-Ferrand mi-a scris în 1970 că ideile mele meritau cercetate în laborator. Dar același profesor, când a publicat în 1971, în revista C.H.U. cita tratamentul meu ca ultimul, fără să-l treacă în prescripțiile sale.

   Dezamăgit, i-am scris profesorului Coulet pentru a-l preveni că aș mânca crudă prima faloidă pe care aș găsi-o în 1971, bineînțeles, cu tratamentul meu, și dacă n-aș muri dintr-atât, aș mânca după aceea una gătită, mereu sub tratament, și apoi aș reîncepe, dar fără tratament.

   Și astfel, la 4 septembrie 1971, am mâncat în secret o faloidă crudă, după o copioasă premedicație, ținând să dezinfectez tot tubul digestiv. Eram atât de sigur că faloida acționa prin dismicrobism, încât eram ferm convins că toată această dezinfecție intestinală urma să zădărnicească acțiunea nefastă.

   După 25 de ore, prezentam doar diaree; a patra zi însă, am făcut o hepatită toxică atât de gravă, încât era gata-gata să mor.

   În loc să mă pun și eu în condițiile tuturor intoxicațiilor mei: ciuperci gătite, numai Abiocină și Ercefuril, și mai ales vitamina C în injecții intravenoase, am luat un întreg tratament pe cale bucală.

   Aveam dreptate cu privire la acțiunea indirectă, dar m-am înșelat în privința dismicrobismului.

Am înțeles că erau unele modificări de adus. În ciuda semi eșecului meu, credeam că

autointoxicarea mea avea să aibă un puternic răsunet în încercările medicale.

După un interviu televizat în culori în care îmi depănam otrăvirea, profesorul Larcan și-a

prezentat propriile sale comentarii în fața micului ecran. Iată textul acestui interviu care n-a fost difuzat decât pe antenele regionale din Lorraine, în octombrie 1971.

 - Domnule profesor Larcan, vă aflați astăzi aici în calitatea dumneavoastră de director al Centrului Antiotrăvuri de la Nancy.

Ce credeți despre experiența doctorului Bastien?

 - Este o experiență curajoasă, o experiență puțin cam temerară, care n-ar trebui desigur să reînceapă fără lucrări experimentale realizate de data aceasta pe un animal. Totuși rămâne o experiență foarte interesantă, căci intoxicația faloidiană, fiind frecventă și gravă, tratamentele de care despunem noi în fața inițială, sunt adesea greu de aplicat. În plus, eficacitatea lor nefiind demonstrată, realizarea unui tratament simplu, a unui tratament pe bază de antibiotice, de antiseptice și de substanțe care vor să reechilibreze flora intestinală, este demnă de luat în considerare, de îndată ce diagnosticul de intoxicație faloidiană este suspectat.

Doctorul Bastien este un bun practician, un micolog priceput, un om de bună credință și ne sugerează o terapeutică ușor de aplicat într-o anumită măsură inofensivă. Va trebui desigur să studiem tratamentul de prevenție a leziunilor hepatice, dar în prezent cred că putem recomanda, dacă bolnavul este suspectat de intoxicație faloidiană, tratamentul acesta, fără nicio reticență. Se cade, într-adevăr, să sporim numărul observaților clinice și terapeutice cu această nouă metodă pentru a putea cântări eficacitatea la termen scurt și mediu.

   Este o descoperire 100% franceză, dar știe lumea în Franța să recunoască valoarea a ceea ce este francez?

 1972. DEZILUZIA

   În septembrie 1972 am publicat relatarea observațiilor mele în

Analele medicale de la Nancy sub titlul ,,Tratamentul intoxicației faloidiene - reflecții după

ingerarea voluntară a unei amanite faloide crude - și directive terapeutice". Ca adaus figura o

,,Notă a redacției", în care profesorul Larcan, lăsându-mi răspunderea pentru ideile mele, aducea cauțiunea sa personală schemei mele terapeutice.

Citam în relatarea mea, cu numele lor, toate medicamentele utilizate. Ce publicitate pentru un

laborator! Ei bine, unul măcar nu mi-a scris pentru a-mi mulțumi, sau pur și simplu pentru a confirma primirea extraselor pe care le adresasem. Cât despre o verificare experimentală a afirmațiilor mele, nicio nădejde.

Este adevărat că alfa-amanitina revine la 250.000 de franci miligramul. E nevoie de 600 kg de

amanite faloide pentru a obține 10 mg. Soricelul costă 5 F și porcul 400 F. Dar ce înseamnă

cifrele acestea pentru un laborator? Niciunul nu a luat contact cu mine, niciunul nu mi-a mulțumit.

Impactul primului meu sacrificiu și publicația aceea din 1972 au fost atât de fără ecou încât, după două luni, la 11 noiembrie 1972, Le Concours Médical, a publicat subsemnătura lui C. Sicot un articol care se intitula: ,,Intoxicațiile cu ciuperci". Autorul respingea în bloc vechile tratamente și insista asupra reechilibrării electrolitice, conchizând la un procent de morbiditate de 27%. Dar niciun cuvânt despre tratamentul meu!...

Convins că domnul Sicot ignora publicațiile mele, i-am trimis imediat o copie. Răspunsul a fost

rapid, (25 noiembrie 1972):   ,,Scumpul meu confrate, vă mulțumesc că mi-ați trimis lucrările dumneavoastră despre intoxicația faloidiană.

Aș fi fericit când vor aparea, să-mi adresați rezultatele prof. Larcan. Vă rog să credeți, Scumpul Meu Confrate, în sentimentele mele devotate".

   Dar dacă domnul Cicot habar n-avea de tratamentul meu, în schimb, profesorul Larcan nu îl ignora și chiar în același an, 1972, a primit la secția dânsului 13 intoxicați cu amanită faloidă cu un singur deces, o fetiță de 12 ani,

transferată de a treia zi (după intoxicare), în comă, de la un spital periferic de unde nu se practicase decât reanimarea.

Printre acești 13 intoxicați, vindecarea impresionantă a patru persoane care își împărțiseră o

omletă cu șapte faloide, ori ei nu făcuseră decât niște hepatite neînsemnate, transaminazele

sub 200 U.I., dar imediat internați la prof. Larcan, (Observațiile 6 - 7, 8 și 9 din Analele Medicale

din Nancy - oct. 73.

 1973: IREVOCABILA HOTĂRÂRE

   Am spus mai sus, ,,octombrie 73". Într-adevăr publicația aceasta referindu-se la intoxicații tratați în 1972, nu a apărut decât în octombrie 1973. Și eu, eu o așteptam de un an, căci, ținut la curent de prof. Larcan despre aceste rezultate spectaculoase, pândeam cu neliniștea apariția lor publică, deoarece mă temeam ca noi morți să nu se adauge la o listă deja prea lungă.

   Nu greșeam: din august 1973, intoxicațiile încep: dr. Cayotte și ginerele său sunt primele victime.

La masa de seară, către orele 20, șapte persoane își împart o omletă de rusule (vinețici), verzi,

toate tăiate 

_____________________________

în două de o bucătăreasă. Mi se pare evident că o faloidă a fost amestecată printre

ele la cules, căci doi membri ai familiei s-au intoxicat. Ginerele mai întâi, către orele 11

dimineața, se prăbușește fără cunoștință la picioarele biroului său, golit pe loc de vomări și de o

abundentă diaree. În comă, este adus imediat la serviciu de reanimare al prof. Larcan. Socrul său are să-l ajungă din urmă, căci va fi și el doborât către orele 15, adică la 19 ore DUPĂ CONSUM, prin vomări cu jet și o diaree atât de violentă, (,,un jet de furtun, de incendiu", după expresia lui), încât n-a mai avut vreme să ajungă la toaletă. Vindecarea lor a fost tot atât de simplă pe cât a fost începutul de

exploziv.

Atât de ușor (transaminaze de 70 U), încât diagnosticul de intoxicație faloidiana a fost implicat!...

Dinpotrivă, n-a fost la fel pentru un tânăr, cap de familie de 19 ani, care a murit în același serviciu după ce fusese tratat într-un spital periferic prin simplă reanimare. Deci, același scenariu ca în anul precedent cu fetița; reanimare timp de 2 sau 3 zile, apoi, când se declară hepatita, cu encefalopatie și comă, transfer la serviciu prof. Larcan și deces foarte rapid. I-am cerut prof. Larcan, după moartea acestui bărbat, în august 1973, să trimită o CIRCULARĂ

tuturor spitalelor periferice, ceea ce a și făcut numaidecât. Nota aceasta cerea practicienilor să trimită imediat Centrului Antiotravă intoxicații cu ciuperci care le-ar fi încredințați.

 În ultimele zile ale lui august 1973, am aflat din ziar că trei intoxicați muriseră la Pau, lăsând patru orfani: Am scris imediat centrului spitalicesc, trimitând extrase din articolul despre intoxicații cu ciuperci și am primit un răspuns mișcător de la medicul șef pe care îl simțeam traumatizat de moartea celor trei bolnavi. Aflam din scrisoarea lui că nu știa nimic despre tratamentul meu, că cei patru intoxicați rămăseseră 72 de ore în grija serviciului său, unde ,,reanimarea și reechilibrarea hidroelectrică fuseseră duse la bun sfârșit", dar complicațiile hepatice îl constrânseseră să transfere trei bolnavi la serviciul prof. Favarel Garriguies la Bordeaux. În zadar!...

Iată de ce am redactat un articol explicit și recapitulativ despre intoxicația faloidiană și despre

posibilitățile de a o stăpâni.

Apoi m-am străduit s-o public într-o revistă medicală de mare tiraj și de interes național. Acum,

în trecere, pentru toți cei care au spus sau au scris că o reanimare făcută cu grijă putea să scadă procentul mortalității cu 10% sau mai puțin (cu 2% în ziarul Le Monde!):

- ori centrul spitalicesc din Pau nu știe să aplice reanimarea,

 - ori trebuie să admitem că procentul de mortalitate prin intoxicație faloidiană poate să atingă 75% în anumite cazuri, în ciuda unei reanimări ireproșabile.

   În noiembrie 1973, după drama din Pau, am luat hotărârea irevocabilă de a mă reintoxica, dar de data aceasta în mod public și masiv. Ne mai existând faloide în pădurile din Vosgi, a trebuit să aștept luna septembrie 1974.

1974. ACȚIUNE DECISIVĂ (Ultimele încercări)

 Eram perfect conștient de riscuri - riscul pierderii vieții, desigur

căci - deja intoxicat, o dată, nu știam cum avea să se comporte organismul meu.

Mă temeam totodată și de tam-tamul publicității de care era indispensabil să mă înconjur pentru a-mi putea difuza tratamentul și a EVITA NOI DECESE.

PRETUTINDENI RĂSPUNSUL A FOST POLITICOS DAR

FĂRĂ ECOU.

 - La 24.01.1974. Revista Practicianului (scria): Textul dumneavoastră nu ține de stilul obișnuit al revistei Practicianului.

 - La 4.02.1974 Concursul medical: Din nefericire, sumarul nostru și așa prea bogat a fost îngreunat datorită recentei crize de hârtie.

 - La 19.02.1974 Noua presă

medicală: Din păcate masa de marmură (cu articole nepublicate) a ziarului nostru este extrem de aglomerată.

 - Singură Medicina clinică, înainte de orice o revistă de presă, a acceptat un articol cu condiția să

fie scurt, abia cu puțin peste o pagină (aprilie 74).

   Și, în cele din urmă, Jurnalul Medicilor din Nord și din Est mi-a primit articolul in extenso. (Nr. 2, iunie 1974). Dar revista aceasta, care este foarte apreciată într-o regiune întinsă, nu este difuzată în toată țara.

 - Iulie 1974: Teza lui Gérard Prudhomme.

   Data otrăvirii mele era fixată pentru 22 septembrie; la sfârșitul lui iulie am primit acea teză de doctorat cu dedicația autorului, teză din care domnul Hureaux îmi promisese de 3 ani un exemplar.

   Căci teza aceasta, consacrată intoxicației faloidiene, este un ,,monument", pe care autorul ei, G. Prudhomme, l-a terminat în 3 ani; inițiativa lui a fost determinată de 8 intoxicații care au fost tratate la C.H.U. din Reims în septembrie 1971.

 - O familie de 4 persoane a sosit la 3 septembrie, încă de la începutul tulburărilor. Un tratament foarte complex, dar în care nu figura schema mea, a fost pus în aplicare. La 7 septembrie C.H.U. l-a chemat pe M. Hureaux să-i identifice pielițele (ciupercilor). M. Hureaux, farmacist din Reims, este un micolog cu atât mai reputat, cu cât a scris și o carte foarte instructivă, pe care a publicat-o, Hackette, în 1974. 

   M. Hureaux, cunoscând tratamentul meu, l-a împărtășit șefului de serviciu; prea târziu, căci o bolnavă avea să moară peste câteva zile. Dar chiar în aceeași zi, de 6 septembrie, se interna o altă familie: 3 persoane, tatăl, mama și fiul de 16 ani. Acești trei intoxicați primeau imediat vitamina C, (1 g dimineața și seara, neomicină și Ercefuril și se vindecau cu o ușurință uluitoare! Domnul Hureaux avea să regăsească în pielițele ciupercilor 11 volve (membrane protectoare ale ciupercilor tinere) de amanite faloidiene, de mărime adultă. Fiul mâncase jumătate din mâncarea de ciuperci la prânz cu mama lui și terminase restul seara cu tatăl. După părerea mea, tânărul este campionul mondial al consumatorilor de faloide. La internare, fiul era ,,într-o stare extrem de gravă" și printre cei șapte intoxicați, ,,el prezenta tablou clinic cel mai grav". Vindecarea lui a fost la fel de rapidă și fără sechele!

   În teza aceea, remarcabilă prin compilația ei, tratamentul meu era abia citat și împrăștiat, (paginile 144 și 145).

   Dar ce încourajare pentru mine înainte de dura încercare pe care urma să o sufăr.

   ZIUA J

   Duminică 22 septembrie 1974, către orele 12:30, în prezența a doi ziariști care luaseră legătura cu mine, și a doamnei Parola, soție de portărel la tribunal, am pus să prăjesc în unt circa 60 grame de faloide (patru ciuperci de la care fuseseră înlăturate doar cuticulele și membranele protectoare), ciuperci pe care le-am consumat cu dragă inimă, căci trebuia să termin odată cu toate piedicile!

   Unul dintre martori m-a însoțit timp de șase ore, care a urmat după masa aceasta completată cu apă rece și cu o banană; o jumătate de oră mai târziu, la mine acasă, am consumat un meniu mai copios (carne și orez).

   Din ajun, luasem de trei ori pe zi câte 2 comprimate de Abiocină și câte două gelule de Ercefuril. O făcusem pentru că aveam diaree și nu puteam schimba nici data, nici ora mesei. Desigur, era vorba de o premedicație care nu se obișnuiește la intoxicații involuntare.

Experimentările lui Patret, elevul prof. Larcan, au arătat că asocierea aceasta avea o acțiune

antidotică la șoareci. Dar lucrul acesta îl ignoram de perfectă bună credință și n-aveam să-l aflu

decât în cursul internării mele în spital. Pe de altă parte, îl practicasem deja cu prilejul primei mele intoxicații în 1971 și făcusem o hepatită toxică gravă, în ciuda unei doze de patru ori mai mici de ciuperci.

   În cursul după-amiezii m-a cuprins îngrijorarea... Seara n-am mâncat decât un piure de morcovi. N-am putut să dorm din cauza neliniștii și a impresiei că am pântecul din ce în ce mai plin și că sunt din ce în ce mai obosit. Senzația aceasta a crescut până la apariția diareii, către ora 1

dimineața, diaree foarte puternică și fetidă. Nicio vomă. În schimb, o stare de mare slăbiciune. Din 15 în 15 minute aveam un scaun

imperativ foarte lichid în jeturi.

La aproximativ 3 ore după debut, am coborât în cabinetul meu și mi-am făcut o injecție intravenoasă de 250 mg Vitascorbol. Am resimțit aproape imediat o foarte mare ușurare, poate prin autosugestie.

   Către ora 7 dimineața m-am îmbrăcat și am trecut la volan însoțit de soția mea.

Am putut din fericire să parcurg cei 100 de kilometri fără criză diareică.

   La Nancy, prof. Larcan m-a primit în serviciul lui de reanimare și mi-a propus tratamentul său obișnuit, dar cum

adusesem cu mine tot ce îmi trebuia (Ercefuril, Abiocină și fiole de vitamina C) i-am cerut să nu-mi facă decât reechilibrare hidroelectrică, dacă socotea că era absolută nevoie.

   Am primit astfel, în perfuzii intravenoase, 7 litri de seruri în primele 24 de ore.

Diareea a încetat către prânz ca să reînceapă a doua zi, marți, în cursul dimineții. Cu începere

de luni seara am simțit foarte bine. Miercuri însă, aveam febră (39°  seara și eram cu atât mai zbuciumat cu cât era ziua în care hepatita trebuia să se declare.

Transaminazele însă nu s-au ,,clin-

tit" nici a doua zi și nici a treia zi. Febra aceea am atribuit-o atunci unei flebite superficiale a brațului drept și mai ales unui hematom între clavicula dreaptă și

plămân, cateteru, performându-mi vena sub-clavie, ca urmare a agitației mele.

DISPERAREA

   Joi febra scădea, dar respirând mă simțeam rău, datorită acelui hematom. Și în ziua aceea am

cunoscut abisul disperării: dr. Lambert, asistentul profesorului Larcan, tocmai se întorcea de la congresul de la Bolonia și

la acel congres italienii făceau caz de 100% vindecări la cel puțin 25 de intoxicați folosind

penicilina în doze enorme (cel puțin un milion per kilogram)! La 2 sau 3 ani după primul

meu articol (din 1970), prof. Floersheim, din Bâle, făcuse experiențe pe șoareci, fără să cunoască constatările mele. Descoperise ca anumite medicamente, fenilbutazona, citocromul C, Rifampicina și Penicilina, exercita o acțiune de protecție foarte vădită la șoareci contra toxinelor faloidiene. De unde și ideea de a utiliza penicilina în doză masivă.

Articol în curs de redactare și corectare.

_________

Aveam brațul învinețit, mi se luaseră cantități mari de sânge, mă simțeam zdrobit fizic și toate

acestea ca să aflu că fusesem ajuns din urmă și poate depășit. Aveam impresia că sunt nu un

cobai ci un clown și a început să-mi pară rău că sunt francez. În starea aceasta m-au văzut

ziariștii și s-au năpustit spre mine la ieșirea din spital dineri seara și conferința de presa a prof.

Larcan m-a dat gata, cât era de departe discuția lui televizată din octombrie 1971.

Este adevărat că în vremea aceea nu existau, așa cum spunea el însuși, decât tratamente greu

de aplicat și a căror eficacitate nu era demonstrată. Dar de ce niciunul dintre ziariștii aceia, care

nu s-au obținut să-l întrebe prof. Larcan dacă a aplicat tratamentul meu, ce credea despre el

etc. nu i-a pus această simplă întrebare.

Ați accepta să tratați o intoxicație fără tratamentul propus de Bastien? L-ați șterge de pe lista

dumneavoastră? Mi-ar fi plăcut să-i cunosc răspunsul. Căci în ce a publicat prof. Larcan în

octombrie 1973 în analele medicale din Nancy, schema mea a fost îniecată într-un întreg

arsenal în care nu-ți mai dădeai seama ce este eficație și ce nu. De fapt, interesant este să

compar tratamentele pe care le-au primit anumite intoxicații masive.

Cazul celor trei intoxicați tratatați la CHU din Reims și familia K datorită tratată cu CHU la CHU

din Nancy și să cauți un numitor comun. Or, numitorul acesta comun este ercefuril bucal plus

vitamina C intravenoasă. Sunt împotriva înmulțirii asociațiilor de medicamente.

Ba mai mult, mă tem de riscurile potențializării toxinilor faloidiene, mai ales prin produse

administrate pe cale bucală și în afară de abiocină, ercefuril și drojdii, nimeni nu m-ar fi făcut să

observ un alt produs în timpul primelor zile ale intoxicării, eroare pe care am săvârșit-o în 1971.

De altfel, prof. Florens Chaim a demonstrat că anumite proteine înmulțesc cu 10 toxicitate a

faloidiana și, ca doctor, produam, eu cred, în supertoxicitatea faloidelor când sunt asociate cu o

omletă.

Sfaturi terapeutice Orice intoxicație după o mâncare de ciuperci trebuie tratată printr-o injecție

intravenoasă de vitamina C însoțită de prescriile abiocinei și mai ales ercefurilamei. Precizez,

orice intoxicație căci este primejdios să te încrezi mai mult în afirmațiile comesenilor decât în

răstimpuri apariția diareei căci, așa cum am scris, domnul Azema, ne putem întotdeauna teme

de prezența în aceeași mâncare a unei amanite pantere, puțin primejdioasă, declanșându-o de

aree precoce, alături de o faloidă al cărui răgaz de latență poate fi foarte lung, dar a cărei

toxicitate este îngrozitoare. Trebuie cerută internare imediată în spital.

Dacă bolnavul o refuză, administrarea de vitamina C va continua în cantitate de 1 g dimineața și

seara, vreme de 3-4 zile. Încefurirul trebuie dat în doze mari, 12-20 de gelule pe zi, asociat cu

abiocina, 6 pe zi, timp de 3-4 zile. Drojdiile sunt indispensabile pentru reînsămânțarea tubului

digestiv, dar nu în primele 24 de ore.

Pentru alimentare trebuie să-i dăm pacientului aproape exclusiv morcovi în formă de piureu din

abundență, apoi banane, orez și mai târziu carne. În mare laborator în care responsabilii

sănătății, dintre care nimeni n-a catadixit să-mi trimită un cuvințel, au să se intereseze în sfârșit

de o asemenea experiență, reacții în lume. Scumpe confrate și prieteni, dacă ți se întâmplă, într-

o bună zi, să faci o descoperire importantă, află că un mic doctor n-are nicio șansă să fie

ascultat.

Singurele personalități științifice care s-au interesat de mine au fost din străinătate. Profesorul

Fleurs Chaim din Belle mi-a scris o scrisoare de felicitare emoționantă. După demonstrația mea

expusă în toată presa, vă mulțumesc domnilor de la presa scrisă și vorbită, s-ar fi putut să mi se

dea 10 minute la televiziune să expun populației câteva sfaturi indispensabile care și-ar fi găsit

ecoul dorit la un public sensibilizat.

La ce bun? După ieșirea mea din spital, în săptămânile care au urmat, cel puțin patru copii au

murit de intoxicație faloidiana. Ce rușine! Atunci s-a apreciat necesitatea să îi s-i dea cuvântul la

jurnalul televizat la orele 13, unuia nume Clod Piva pentru a-l întreba dacă există vreun vaccin

contra amanitei faloide. A răspuns negativ, evident.

Domnilor ziariști de la ORTF, programul 1. Există un vaccin contra mușcăturilor de vipere? Nu,

dar fiecare știe că după o mușcătură este ceva de făcut și repede. Întrebați-l pe dr. Piva de la

spitalul Fernand Vidal câte intoxicații faloidiene au ajuns la faza gastrointeritelor în acești ultimi

3 ani la Centrul Antiotrevurilor.

Aș fi dat mult să am o întrebedere cu dr. Piva sau cu toți acești eminenți toxicologi și hepatologi

parizieni. E fi mău sicot în co, cu atât mai rău pentru acest protest general, dar cred că

actualizarea problemei faloidiene este pe alte meleaguri și nu la Pari

Oare s-ar duce cineva să-i ceară unui fermier din Vozge să vorbească despre pescuitul cu

năvodul? Răsplata de sâmbătăseara Din fericire, Filip Buvar și emisiunea lui de sâmbătăseara

există. A fost singura ocazie care mi s-a dat ca să iau cuvântul la televiziune și să spun sincer ce

aveam de spus, dar a fost un răgaz atât de scurt. Mulțumesc, Filip Buvar, și a fost chiar

contrariul a ceea ce doream eu, nu să fiu o vedetă și să vorbesc despre savoare unei mâncări cu

faloide, ci să spun întregii franții ceea ce ar trebui făcut să nu mai moară oamenii de această

moarte absurdă și atroce care este moartea faloidă.

Va trebui într-adevăr să murim? A dovedi adevărul înseamnă să demonstrezi de asemenea

contrariul lui. Prof. Arcan, când căuta să mă facă să îmi schimb hotărârea, îmi scria, se va

obiecta că tu ești un caz unic și o imunitate va fi suspectată. Teme pe care v-am să le reia cu

prilejul conferinței de presă la ieșirea mea din spital.

A. Un caz unic? Dar atunci cei 15 intoxicați ai mei vindecați, dintre care unul masiv intoxicat? Toți

intoxicați de nansii vindecați în 1972 și 1973? Cei trei intoxicați masiv în 1971 în Reims? B. O

imunitate? Am 35 grame de faloidă într-un borcan acasă, suficient ca să fac o hepatită, după

care orice discuție va fi închisă asupra acestei pretinse imunități. De altfel, programul meu,

atunci când scriam în 1971, profesorul Culet din Clermont-Ferrand, comporta trei etape. 1.

Intoxicație cu o faloidă crudă și luând tratamentul meu.

2. Intoxicație cu o faloidă prăjită, luând de asemenea tratamentul meu. 3. Intoxicație, faloidă

prăjită, fără niciun tratament. Îmi rămân câteva puncte de lămurit și un deoseb, cel al absenței

vărsăturilor.

Dar, în realitate, imunitatea aceasta, teza lui Patret, nu-mi le dă dovada și totuși am dat destul

sânge, care a fost imediat congelat. Teza lui Patret, prezentată la Nancy, la 28 noiembrie 1974,

sub președinția prof. Arcan, teza are enorm un merit de a aduce o experimentală personală pe

șoareci de sex feminin, explicitată prin foarte numeroase grafice. Dar, de ce s-au așteptat la

Nancy cinci ani pentru a se face experimentări? Să cuteze cineva să-mi repoșeze că teoriilor

mele le lipsesc bazele experimentale.

Al doilea merit rezidă în faptul că triază printre foarte numeroase terapeutici enumerate în

publicația apărută în octombrie 1973 în analele medicale din Nancy. Astfel, este eliminat

citocromul C, totuși foarte eficat și la șoareci. Dar, deceționant la om, bolnavei decidate din

Reims în 1971 îi se administrase.

Oxigenul hiperbar nu este înfățișat decât tardiv. În cazul de necroză hepatică, de asemenea,

numeroase substanțe hepatoprotectoare mi se propuseseră din capul locului la admiterea mea

în reanimarea de la Nancy. Pe de altă parte, regimul alimentar nu este abordat.

Ori, pentru mine, regimul este esențial. Chiar în seara admiterei mele la CHU, mi s-au servit

cartofi și spanac și lor le-am imputat reapariția de aree mele a doua zi dimineața. Numai

morcovi fierți și pasați ar trebui, după părerea mea, să fie îngerați în primele 48 de ore pentru

curățirea tubului digestiv.

În sfârșit, Patret califică autoexperimentul meu ca discutabil și îndrăzneț. Dar nu l-am văzut pe

Patret niciun moment în timpul spitalizării mele, nici după aceea, de altfel, pe ce aș fi fost foarte

fericit să putem discuta. Aș fi profitat de întrevedere ca să-i expun argumentele mele și să-i

prezint un dosar foarte gros despre intoxicația faloidiană.

Nu vreau să-l acuz pe Patret de reacredință, dar voi lăsa cititorul să judece. Partea orală a

tratamentului pe care l-am preconizat în 1970 a biocină dihidrostreptomicină, ultradrojdie și

ercefuril nifuroxadiză. A fost testată pe șoareci și rezultatele sunt expuse la pagina 148 fără ca

numele inventatorului să fie menționat.

Concluzia lui Patret. Este un foarte bun tratament. Partea injectabilă, vitamina C, a fost testată

pe șoareci pe care intraperitoneală accesul venos este imposibil la șoareci și rezultatele testării

figurează la pagina 149.

În sfârșit, ansamblul terapeutice pe care o suțin eu și care mi-a fost în exclusivitate aplicată la

CHU, exceptând reechilibrară hidroelectrolitică figurează la pagina 151 cu concluzia

Tratamentul pare că trebuie reținut ca bază a unui tratament curativ mereu fără menționarea

inventatorului. De altfel, ce oferă Patret subliniind în propuneri terapeutice? 1. Reechilibrară

hidroelectrolitică, desigur. 2. Tratamentul meu pe cale orală.

3. Penicilina G în doze enorme, 30-40 milioane pe zi. 4. Vitaminele B, B1, B6, B12 pe care le

foloseam eu altădată, dar pe care le-am părăsit cu timpul. 5. Vitamina C, pentru mine

indispensabilă.

6. Soludactona, al cărui efect este spectacular la șoareci. 7. Actiotica, al cărui înflăcărat apărător

a fost, în 1959, ceoslovacul Cubica, dar intruvabilă. 8. În sfârșit, adenozina trifosforică, dar într-

un scop energetic.

Din lista aceasta eu nu voi reține, cu excepția propriei mele scheme, decât penicilina, dar în

doze prescrise nu poate fi închipuite decât într-un mediu spitalicesc, astfel încât tratamentul

meu rămâne deocamdată cel mai simplu, deoarece reprezintă pentru serviciile de reanimare,

vai, tratamentul la domiciliu al intoxicației faloidiene. Mulțumesc trezei lui Patret care mi-a adus

la cunoștință că două femei intoxicate la dups fuseseră transferate la Nansi în a treia sau a

patra zi după ce fuseseră tratate în prealabil într-un spital, exclusiv cu tratamentul meu și

evoluția le-a fost foarte prielnică încât au sosit practic vindecate. Are cuvântul facultatea din

Bordeaux.

Coincidența extraordinară. După autointoxicarea mea s-a produs în săptămânile care au urmat

o apariție de faloide cum nu s-a mai înregistrat poate niciodată, din cât eu și amintesc micologii.

În toată Franța, cu excepția Nordului și a Estului, s-au produs intoxicații soldate cu morți

datorate neglijenței.

Nu știu cu precizie decât pentru Bordeaux, dar serviciul de reanimare al profesorul Castaing și

Favarel Carigue, unde s-a petrecut exact același lucru ca în anul 1972, în serviciul prof. Larcan.

13 intoxicații, dintre care un mort, un copil sosit a treia sau a patra zi, am aflat de la prof.

Favarel Carigue că cei 12 supravețuitori primiseră tratamentul meu. Aștept cu interes

concluziile profesorului Castaing și Favarel Carigue că cei au salvat 12 persoane după ce îi

văzuseră anul trecut murind pe cei 3 intoxicați de la Pau.

În atenția colegătorilor de ciuperci, numărul intoxicațiilor cu faloide a scăzut în mod

considerabil în ultimii 10 ani, de la câteva sute la câteva zeci de cazuri pe an. Este rodul muncii

tuturor celor care se zbat să organizeze expoziții și toată documentarea iconografică pusă la

dispoziția publicului. Dar, atenție, vor fi totdeauna confuzii.

Acum 4 ani mi s-a întâmplat un pocinoc pe care nu-l credeam cu putință decât pentru imbecili

sau orbi. Am pus o amanită viroasă în coșul meu de cules ciuperci și, credeți-mă, dacă am făcut

eu confuzia, oricine poate să o facă. Cei cu răspundere trebuie să acționeze.

Orice medic știe ce trebuie să facă în fața unei plăgi murdare, dar când a dat peste un tetanus e

prea târziu. Este necesar ca orice medic să știe cum să acționeze în fața unei intoxicații cu

ciuperci, oricare i-ar fi orarul de sau banalitatea. O injecție cu vitamina C și ercefuril pe cale

bucală, apoi internare într-un centru antiotrăburi și continuarea tratamentului, căci, după ce se-

i vește, hepatita este prea târziu.

Organismele sănătății și Bresla, medicilor, își au răspunderele lor în ceea ce privește corpul

medical. Publicul trebuie informat, fiecare să acționeze după conștiința lui. Nu pentru glorie sau

avere am ajuns la această regie dezgustătoare care m-a făcut să figurez așezat la masa în fața

farfuriei mele în toate săptămânile Europei, în Franța, într-unul singur, lui, suprema consacrare.

Am făcut tot ce am făcut pentru că moartea unei ființe umenești, mai ales a unui copil, este

ceva îngrozitor. De la apariția acestor rânduri, în ediția precedentă a lucrării mele, doctorul

Bastian și-a continuat cruciada sa strict umanitară. În septembrie 1980 a fost gata să înghită la

Milano 100 grame de amanite efaloide și să demonstreze astfel încă o dată valoarea

tratamentului său.

A renunțat, explică el, deoarece, pentru a face dovada valorii științifice, trebuia să fie un

conjurat de medici care să poată stabili dozajele necesare și să depună mărturie pentru

tratamentul pe care îl aplică. Ori s-au evit niște defecțiuni și demonstrația nu mai era posibilă și,

de altă parte, nu mai vreau să renuez greșeala pe care am săvârșit-o acum șase ani întârnându-

mă la Nancy. Într-adevăr, le-a venit ușor de tractorilor mei să spună după aceea că dacă m-am

descurcat, tratamentul meu nu avea niciun amestec.

Dar dr. Bastien nu se debătut. El contează mult pe recunoașterea tratamentului său de către o

mâsă.

S-a dus la sediu la Geneva să-i prezinte darea de seamă și a fost ascultat. În Nepal au fost încă

45 de morți prin intoxicația cu amanite, morți care ar fi putut să fie evitate. Ar fi putut adăuga

faptul că au mai murit intoxicați cu ciuperci și în Franța ca și în alte țări.

În Franța, de altfel, fie că o recunosc sau nu, toate centrele antiotrăuri și serviciile de reanimare

au adoptat metoda mea iar cei care mă suțin sunt numeroși. Să-l fericităm fără rezervă pe dr.

Bastien și să-i admirăm curajul