Magiun de prune Bistrițe

Rețeta Tradițională de

Magiun de Prune                    Bistrițe

Secretul Dulce al Iernii 

(Fără Zahăr Adăugat!)

Acest Magiun de Prune este esența gustului autentic, o delicatesă care se prepară după o metodă străveche, bazată pe răbdare și pe concentrarea naturală a fructelor. Fără niciun gram de zahăr adăugat, rezultatul este un gem bogat, întunecat și intens aromat.

Timpi de Preparare & Detalii Esențiale

|  Etapă            | Timp Estimativ |

| Pregătire             ~ 120 minute

    Spălare              pt. 8 - 10 kg

Scos sâmburi      | 

| Fierbere 

la Foc Mic (Reducere) | 8 - 9 ore |

| Dificultate | Medie (necesită supraveghere constantă) |

Ingrediente Necesare

 * 8 kg Prune Bistrițe (ideal din culturi ecologice, bine coapte și sănătoase)

 * Zero zahăr adăugat

Ustensile Recomandate

 * Oală mare din inox cu fund dublu sau emailată

 * Paletă lungă din lemn cu capăt drept (pentru a ajunge la fundul vasului)

 * Tablă groasă sau placă de metal (pentru difuzarea căldurii, dacă este necesar)

 * Borcane de sticlă sterilizate și capace noi

🍽️ Metoda de Preparare

Etapa 1: Pregătirea Prunelor

 * Selectare și Spălare: Alegeți doar prunele sănătoase, dulci și bine coapte. Spălați-le temeinic, una câte una, sub un jet de apă blând, apoi lăsați-le să se scurgă complet.

 * Sâmburii: Îndepărtați codițele, desfaceți prunele și scoateți sâmburii. Este important ca la primul strat să așezați în oală bucăți mai mici de prune.

 * Transferul: Puneți toate prunele pregătite în oala cu fund dublu.

Etapa 2: Fierberea și Reducerea (Taina Magiunului)

 * Focul Inițial: Așezați oala pe foc moderat. De îndată ce observați că începe să fiarbă, reduceți temperatura la minim.

 * Difuzarea Căldurii: Pentru a preveni lipirea de fund și arderea, este esențial să folosiți o tablă groasă sub oală sau să trageți vasul pe marginea plitei, asigurând o fierbere cât mai lentă și uniformă.

 * Amestecarea: În primele 3 - 4 ore, amestecați compoziția la fiecare 15 minute cu paleta de lemn, insistând pe fundul vasului.

 * Concentrarea: Pe măsură ce apa se evaporă, iar magiunul se îngroașă (după  4 - 5 ore), intervalul de amestecare trebuie redus. Când la suprafață începe să se formeze o crustă fină și fierberea devine mai puțin vizibilă, amestecați constant până la final.

Etapa 3: Testul Final

 * Consistența Perfectă: Magiunul este gata când ajunge la o culoare închisă, se desprinde ușor de pe marginea oalei și, ridicat cu paleta, rămâne pe aceasta fără să curgă. Atenție: Nu trebuie să fie excesiv de gros, pentru a putea fi transferat ușor în borcane.

 * Menținerea Temperaturii: Păstrați focul sub oala cu magiun la o temperatură scăzută până la finalul operațiunii de transfer în borcane, pentru a asigura sterilitatea.

💡 Sfaturi Esențiale & Secretele Gospodinei

 * Evitați Amăreala: Dacă magiunul se prinde de fundul oalei, va căpăta un gust amar, afumat. În acest caz, transferați imediat restul de magiun într-o altă oală curată, lăsând pe fund partea arsă.

 * Risc de Fermentare: Fierberea insuficientă este cea mai mare greșeală. Magiunul neconcentrat corespunzător va fermenta, se va oțeti sau va mucegăi în timp. Respectați timpul lung de fierbere!

 * Sterilizarea: În timp ce magiunul este fierbinte, introduceți-l cu o lingură de lemn în borcanele curate și sterilizate în cuptor (10 minute). Capacele se fierb separat timp de 10 minute, se usucă pe o tavă caldă, apoi se închid imediat, pe rând, după ce ați umplut și curățat borcanul de orice surplus.

 * Notă: Metoda Topoloveni de fierbere la temperatură joasă (maximum 68 °C) poate prelungi fierberea până la 12-14 ore, dar asigură o textură și o culoare superioare.

Ciuperci bune și rele

 Ciuperci

comestibile, mortale și toxice

180 000 de specii cunoscute. La salonul Ciupercilor, care s-a ținut în octombrie 1975 la Muzeul de Istorie Naturală din Paris, au fost prezentate 500 de specii recoltate zilnic. Vizitatorii au putut constata utilizările lor în farmacie sau în alimentație.

Principalii constituenți cunoscuți: protide (unele conțin peste 30 grame la 100 față de carne: 15-20 grame, de aceea pe drept cuvânt sunt numite ,,carne vegetală"); minerale - calciu, magneziu, sodiu, siliciu, cobalt, mangan.

Compoziția ciupercii de cultură în

răsadniță, zisă de Paris.

 Apă ....................    88,5

 Protide ...............    4

 Lipide .................    0,3

 Glucide ...............    6

 Celuloză ..............   0,8

 Fosfor ..................   0,130

 Clor ......................   0,8

 Sodiu ....................  0,2

 Potasiu ................   0,4

 Magneziu .............  0,5

 Calciu .....................  0,25

 Fier .........................   0,1

 Zinc .........................   0,5

 Cupru  ....................    0,64

 Mangan ..................    0,58

 Iod  ...........................    0,018 

Proprietăți:

 - Stimulenți organici și cerebrali

 - Remineralizanți:

                         mg/100g

Minerale

 Ca                     12 - 18

 Fe                       0,4 - 2,3

 Zn                      0,15

 Cu                      0,13

 Mn                     0,03

 I                          0,002

Vitamine

 C                          4 - 9

 B1                        0,02 - 0,05

 B2                        0,6

 A                          0,4 - 0,5

Indicații:

 - Anemie, boseală.

 - Demineralizare.

 - Regimuri fără carne (uremice, de ex.)

Mod de folosire:

 - După varietăți: crude, în salată, fierte (regim fără exces de grăsimi) 

N.B

   Există numeroase lucrări care tratează despre ciuperci. În ce ne privește am vrut doar să atragem atenția asupra valorii alimentare a speciilor comestibile.

   Cu titlu de curiozitate ne vom aminti că în trecut proprietățile medicinale ale unor anumite varietăți de ciuperci erau în mod curent folosite. Astfel, Buretele-de-iască, nu serveau decât la fitile pentru amnare, deși aplicat pe plăgi, este un excelent hemostatic.

   Nicoretele de primăvară

(Tricholomul Sf. George) era indicat diabeticilor, dar Falsul Nicorete (Marasmius oreades), provenit din Canada, crud, era luat ca fortificant.

   Numeroase ciuperci erau cunoscute pentru virtuțile lor sudorifice, de slăbire sau laxative. Altele, ca Buretele de iască, (Fomes Officinalis), se recomanda împotriva transpirațiilor nocturne ale tuberculoșilor.

   Lucrări îndelungate vor fi necesare pentru a izola toate principiile active.

Dar amatorul de ciuperci va trebui să cunoască deopotrivă speciile veninoase.

CIUPERCI MORTALE SI TOXICE

   După Marcel Morlet, micolog informat, orice amator de ciuperci dornic să se apuce de culesul lor în vederea consumării, trebuie să fie în stare să identifice cu siguranță, în toate stadiile lor de creștere, cele 3 ciuperci ucigașe și cele 6 foarte toxice, în total 9 (NOUĂ) ciuperci. Par puține și totuși, în fiecare an, mai multe sute de persoane mor sau sunt grav intoxicate cu ciuperci.

 Cele 3 specii mortale sunt:

 - Amanita Phalloides = Amanita

faloidă (buretele viperei)

 - Amanita virosa = Amanita viroasă (otrăvitoare)

 - Amanita verna = Amanita de primăvară

Cele 6 specii toxice care n-au cauzat moarte de cât rareori sunt:

 - Amanita muscaria = Amanita

moartea muștelor (falsă orongă)

 - Amanita panterina = Amanita panteră

 - Lepiota halveola = Lepiota

halveolată

- Inocybe Patouillarde = Inociba lui Patouillard

 - Entoloma Lividium = Entoloma lividă (sau ciuperca peptănușului)

 - Cortinarius Orellanus = Cortinar de munte.

   Semnele de intoxicație 

 1. Sindromul faloidian, adică sindromul provocat de ingerarea uneia din cele 3 amanite: faloidiană, viroasă și de primăvară. Începutul semnelor: după 10-12 ore. Diaree, vomă, senzație de frig, pierderea rapidă a forțelor, amețeli, transpirații abundente, apatie cu menținerea lucidității. După o revenire amăgitoare, icter și moarte.

 2. Sindrom panterinian, în urma ingerării amanitei pantere sau a morții-muștelor.

   Începutul după 1-3 ore. Tulburări gastrointestinale dureri, excitație, halucinații, pupile dilatate.

   Tratament: vomitive, spălături

stomacale, cărbune..., spitalizare.

 3. Sindrom muscarinian, pentru celelalte.

   Începutul după 1-3 ore. Hipersecreții: salivă, sudoare, lacrimi, tremurături, sughit, pupile micșorate.

   Tratament: atropină, spitalizare.

   Cele trei ciuperci ucigătoare nu vor fi studiate aici. Amatorul trebuie să aibă o lucrare specializată care să-l informeze în cele mai mici amănunte.

   Iată câteva reflexii relative la cele șase ,,otrăvuri" pentru Franța.

 - Amanita muscaria (Amanita ucigătoare de muște sau falsă orongă). Reputația supărătoare a amanitei ucigătoare de muște o constituie proprietățile ei pretins afrodisiace. În realitate, ele dau un delir vesel după regiuni și după partea consumată din ciupercă. (Roger Heim: ,,ciupercile din Europa")

   Nu este prea primiejdioasă, iar în anumite ținuturi (din Italia) se consumă fără urmări deosebite; probabil că substanța veninoasă micoatropina, este concentrată mai ales în cuticula pălăriei.

 - Amanita panthérina (Amanita panteră)

   Ca și la amanita ucigătoare de muște, otrăvirea începe brusc (1-3 ore de incubație): tulburări digestive, arsuri la stomac, vomă, diaree), apoi tulburări delirante (un fel de beție, râsete, halucinații), accese de mânie, mers împleticit, în sfârșit apatie mentală câteva momente.

 - Lepiota Helveola (Lepiota

blondă sau lepiota brună Lepiota care se înroșește).

   Este o ciupercă foarte primiejdioasă, care declanșează un sindrom aproape faloidian. De altfel există mai multe interpretări divergente ale numelui de Lepiota helveola, și se poate spune că toate micile lepiote care se înroșesc (bruneoincarnata, subincarnata etc.) sunt totdeauna toxice.

 - Inocybe Patouillardi [Inociba lui patuiard].

   Specia aceasta conține o cantitate relativ mare de muscarină și provoacă serioase intoxicații sudoriene (sau muscariene). Ea e vinovată de un anumit număr de accidente: este destul de voluminoasă și cu aspect apetisant.

 - Rhodophilus (entoloma) Lividium (Entoloma lividă, gălbuie, perfidă, cf. rom. ,,ciuperca peptănușului").

   Este o specie toxică, provocatoare de gastroenterite; experiențele pe șoareci au dat în vileag faptul că are, în plus, și o neurotoxină. Totuși foarte rar i s-au putut atribui victime omenești.

 - Cortinarius Orellanus (Cortinaire Montagnard, rom. ,,Cortinară de munte").

   Specia aceasta reprezintă cazul, absolut extraordinar, al unei specii la fel de primiejdioasă ca

Amanita faloidiană, a cărui toxicitate n-a fost descoperită decât prin anul 1955; iată de ce nu este descrisă și nici reprodusă în nici o carte de popularizare anterioară și toate lucrările de

micologie declară că genul Cortinarius nu conține nicio specie veninoasă.

   În 1952, în Polonia, unde se produce o avalanșe de cortinară, 102 persoane au fost grav intoxicate, iar 11 au murit (Henri Romagnési).

   Pe lângă aceste 9 ciuperci ucigătoare sau foarte toxice, mai există altele care trebuie cunoscute din cauza inconvenientelor minore de care pot să se facă vinovate (Sunt însă prea numeroase pentru a fi amintite aici.)

   Iată totuși câteva observații cu privire la unele dintre

ele:

 - Boletus Satanas (mânătarca satanei, hribul dracului).

Este singura mânătarcă într-adevăr veninoasă, dar nu

provoacă decât gastroenterite; anumite persoane, deprinse să consume multe ciuperci, o

mănâncă pără să se sinchisească. Totuși un fragment din ea înghițit crud, constituie un puternic

vomitiv.

 - Russules (vinețele).

   Când știi să recunoști că o ciupercă este o rusulă, ai depășit o etapă micologică importantă, căci identificarea unei rusule rămâne o problemă declinată de perspicacitate. Trebuie să se facă apel la toate funcțiile senzitive: vedere, pipăit, miros, gust. Folosirea reactivilor chimici a încurajat speranțele cele mai temerare. ,,Când este vorba numai de micofag, capabil să recunoască - dintre ciuperci care este o rusulă, să se mulțumească să guste din ea, să mestece în gură un mic fragment. Acru? De aruncat. Dulce apoi grețos? Tot de înlăturat. Imuabil dulce? Nici o ezitare: consumabilă". (Roger Heim).

   Un singur inconvenient: după gustarea unei specii acre, simțul gustativ își pierde subtilitatea în restul culegerii.

   Nu putem încheia acest capitol fără să reamintim contribuția deosebită a dr. Pierre Bastien (de la Remiremont, Vosges) la tratamentul intoxicației faloidiene.

    În septembrie 1974, dr. Bastien s-a supus unei periculoase experimentări înghițind 50 grame de amanită faloidă. Scopul său era să demonstreze valoarea unui tratament pe care îl folosește de mai mulți ani în aceste cazuri de intoxicare. Asocierea unui antibiotic, dihidrostreptomicina, a unui dezinfectant chimic și a vitaminei C. ,,Ținând seama de caracterul masiv al otrăvirii, demonstrația a reușit" a recunoscut prof. Larcan, șeful serviciului de reanimare de la C.H.U. din Nancy unde dr. Bastien se internase pentru îngrijiri suplimentare. În realitate, metodele de reanimare și de tratament clasic pot, în prezent, în funcție de promptitudinea intervenției, să reducă procentajul deceselor de la 40% la 10%. Dar incontestabil, atitudinea terapeutică preconizată de dr. P. Bastien a deschis o cale nouă în acest domeniu. Cred că tratamentul dr. P. Bastien, a spus

profesorul Larcan, poate fi aplicat perfect de către orice medic îndată ce suspectează o intoxicație faloidiană, cu condiția să-și trimită imediat bolnavul la un serviciu spitalicesc specializat de reanimare unde tratamentul acesta va fi integrat într-un ansamblu terapeutic amplificat. În condițiile acestea, tratamentul dr. P. Bastien poate fi activ. El are marele merit de a fi inofensiv. Bineînțeles că nu trebuie să tragem concluzii pripite și să trecem de la o extremă la alta. După ce s-a pretins nejustificat că intoxicația faloidiană lasă medicul neputincios, nu trebuie

să pornim în sens contrar, proclamând că este vorba de o intoxicație benignă, neutralizabilă cu un mic tratament ambulatoriu. Nu pot să nu-mi exprim admirația pentru dr. Bastien. Actele de curaj nu sunt atât de frecvente încât să le trecem cu vederea. Mai mult, trebuie apreciate spiritul științific și onestitatea confratelui nostru. Nu sunt prea numeroși medicii care ar accepta să înghită drogurile pe care le dau pacienților câtă vreme n-au verificat nici valoarea lor, nici contraindicațiile. Experimentul dr. Pierre Bastien s-a petrecut de altfel cu mult înainte de 1974, mai exact în 1957. Astfel încât nu putea fi integral descris decât de însuși autorul lui. Convingător în mai multe privințe, el a apărut în Médecine Generale (nr 2 din martie 1975), publicație rezervată medicilor din Nordul și Estul Franței. El onorează nu numai pe confratele nostru, ci și redacția revistei Iată și textul:

VA TREBUI OARE SĂ AJUNGEM PÂNĂ LA MOARTE?

 

de Dr. Pierre Bastien

   INTOXICAȚIA FALOIDIANĂ

  Este o bombă cu dublă întârziere. 

 - prima agresiune se manifestă la 12 ore după ce ai luat masa, în mod explosiv: diaree și vomă, adese atât de intense, încât pot aduce moartea prin deshidratare și colaps;

 - a doua agresiune survine în ecouri slabe, către a treia sau a patra zi, atunci când intoxicatul pare în afară de primejdie: apare hepatita toxică, astăzi incriminată în aproape toate decesele datorate faloidei.

1957: CU AJUTORUL NOROCULUI

  Eram medic șef al unui serviciu de medicină, când mi-au sosit la 23 august 1957 patru intoxicați cu faloidă. Când mi-am făcut bilanțul terapeuticei de care dispuneam, am constatat că era tare subțire.

Aveam serul antifaloidian a lui Dujarric de Riviére, pe care l-am administrat, și tratamentul lui Limousin (stomace și creier de iepuri care trebuiau tocate mărunt și îndițite crude, la care am renunțat.

   Am fost izbit de extrema fetiditate a scaunelor, ca și de răgazul de latență, foarte lung.

De obicei, absorbirea unei otrăvi are nevoie de mai puțin de trei ore pentru a-și manifesta efectul. Faloida acționa deci indirect și am evocat un dismicrobism (distrugerea florei normale și poate apariția, prin mutație a unor noi germeni foarte virulenți). Iată de ce le-am administrat celor patru intoxicați ai mei, antibiotice și antiseptice, care acționau numai în interiorul lumenului intestinal. Pe scurt, i-am tratat ca pentru niște gastroenterite septice. Începând de a doua zi, am completat tratamentul bucal cu injecții intravenoase cu vitamina C (hepatitele faloidiene determină gingivoragii, ca la scorbut) și cu injecții intramusculare cu complexul B. I-am rehidratat din belșug și le-am mai dat, de asemenea alte câteva tratamente, pe care le-am părăsit după aceea.

   Cei patru intoxicați s-au vindecat foarte repede; în săptămânile care au urmat, alte două familii mi-au fost încredințate pentru același tratament soldat cu același rezultat. M-am gândit că avusesem de a face cu niște cazuri ușoare.

OCTOMBRIE 1967: CERTITUDINEA

Trei intoxicați cu o amanită viroasă au sosit din nou la spital, dar unul dintre ei, tatăl, nu a acceptat nici tratament, nici internarea în spital și s-a vindecat tot așa de ușor ca și soția și fiica lui, care au primit tratamentul meu obișnuit. Cazul acestor oameni mi-a dovedit cât este de derutantă toxicitatea faloidiană și în ce măsură orice prognostic trebuie să fie prudent. Am presupus, și așa cred și astăzi, că viroasa este mult mai puțin toxică decât faloida. Dimpotrivă, când M... a intrat în secția mea în octombrie 1967, intoxicația cu o amanită faloidă era indiscutabilă și foarte puternică.

Gastroenterita, survenită după 12 ore de la masă, era foarte violentă. Domnul M. a primit tratamentul meu și s-a vindecat cu o ușurință care m-a uluit.

   Din ziua aceea am fost convins că găsisem leacul unei afecțiuni până atunci necontrolate.

Părea atât de neverosimil încât n-am îndrănit să-l comunic facultății. De fapt, vindecarea Domnului M. mi-a dat curajul să fac tot ce am făcut după aceea.

 1969: MĂ DUC SĂ MĂ DESTĂINUI PROF. LARCAN

   În 1969, patru intoxicați dosesc la serviciul meu; doi refuză să fie internați și primesc tratamentul la domiciliu. Cei patru se vindecă. Mă duc atunci să mă destănui profesorul Arcan, nu pentru că dânsul răspundea de centrul antiotrăvuri, ci fiindcă pentru mine, ca și pentru alți medici, dânsul întruchipa ,,Enciclopedia".

   Din capul locului, s-a entuziasmat și m-a sfătuit să redactez un articol căruia i-a înlesnit publicarea (în Annales Médic de Nancy - mai 1970), și care se intitula ,,Încercări terapeutice privitoare la tratamentul de urgență al intoxicaților faloidieni".

   Într-adevăr, tratamentul meu este un tratament de urgență, aplicat în cele 24 de ore care

urmează apariției primelor simptome, a permis totdeauna să salvez viața persoanelor intoxicate. 

1971: POCINOGUL

   În acel scurt articol, supuneam tratamentul meu atenției ,,maestrilor", convins că lumea avea să se năpusteasă asupra lui,(întrucât nu se cunoștea altul și tratamentul meu era fără riscuri) medicamentele recomandate putând fi cumpărate de la prima farmacie întâlnită în cale, pretându-se a fi administrate și noilor-născuți.

Vai! Nu m-au crezut și este lesne de înțeles: când oamenii mor după consumarea unei mâncări

de ciuperci, este evident că e vorba de faloide! Dar când se vindecă, poftim și dovedește ce au

mâncat, întrucât nici ei nu au habar . . . Verificasem cinstit cojile și locurile de culegere, dar 100%

dintre vindecări, pe cel puțin 15 intoxicați, cu un tratament așa de banal, era prea frumos ca să

fie adevărat și lumea n-a crezut!

   Sigur, m-au încurajat, și profesorul Coulet de Clermont-Ferrand mi-a scris în 1970 că ideile mele meritau cercetate în laborator. Dar același profesor, când a publicat în 1971, în revista C.H.U. cita tratamentul meu ca ultimul, fără să-l treacă în prescripțiile sale.

   Dezamăgit, i-am scris profesorului Coulet pentru a-l preveni că aș mânca crudă prima faloidă pe care aș găsi-o în 1971, bineînțeles, cu tratamentul meu, și dacă n-aș muri dintr-atât, aș mânca după aceea una gătită, mereu sub tratament, și apoi aș reîncepe, dar fără tratament.

   Și astfel, la 4 septembrie 1971, am mâncat în secret o faloidă crudă, după o copioasă premedicație, ținând să dezinfectez tot tubul digestiv. Eram atât de sigur că faloida acționa prin dismicrobism, încât eram ferm convins că toată această dezinfecție intestinală urma să zădărnicească acțiunea nefastă.

   După 25 de ore, prezentam doar diaree; a patra zi însă, am făcut o hepatită toxică atât de gravă, încât era gata-gata să mor.

   În loc să mă pun și eu în condițiile tuturor intoxicațiilor mei: ciuperci gătite, numai Abiocină și Ercefuril, și mai ales vitamina C în injecții intravenoase, am luat un întreg tratament pe cale bucală.

   Aveam dreptate cu privire la acțiunea indirectă, dar m-am înșelat în privința dismicrobismului.

Am înțeles că erau unele modificări de adus. În ciuda semi eșecului meu, credeam că

autointoxicarea mea avea să aibă un puternic răsunet în încercările medicale.

După un interviu televizat în culori în care îmi depănam otrăvirea, profesorul Larcan și-a

prezentat propriile sale comentarii în fața micului ecran. Iată textul acestui interviu care n-a fost difuzat decât pe antenele regionale din Lorraine, în octombrie 1971.

 - Domnule profesor Larcan, vă aflați astăzi aici în calitatea dumneavoastră de director al Centrului Antiotrăvuri de la Nancy.

Ce credeți despre experiența doctorului Bastien?

 - Este o experiență curajoasă, o experiență puțin cam temerară, care n-ar trebui desigur să reînceapă fără lucrări experimentale realizate de data aceasta pe un animal. Totuși rămâne o experiență foarte interesantă, căci intoxicația faloidiană, fiind frecventă și gravă, tratamentele de care despunem noi în fața inițială, sunt adesea greu de aplicat. În plus, eficacitatea lor nefiind demonstrată, realizarea unui tratament simplu, a unui tratament pe bază de antibiotice, de antiseptice și de substanțe care vor să reechilibreze flora intestinală, este demnă de luat în considerare, de îndată ce diagnosticul de intoxicație faloidiană este suspectat.

Doctorul Bastien este un bun practician, un micolog priceput, un om de bună credință și ne sugerează o terapeutică ușor de aplicat într-o anumită măsură inofensivă. Va trebui desigur să studiem tratamentul de prevenție a leziunilor hepatice, dar în prezent cred că putem recomanda, dacă bolnavul este suspectat de intoxicație faloidiană, tratamentul acesta, fără nicio reticență. Se cade, într-adevăr, să sporim numărul observaților clinice și terapeutice cu această nouă metodă pentru a putea cântări eficacitatea la termen scurt și mediu.

   Este o descoperire 100% franceză, dar știe lumea în Franța să recunoască valoarea a ceea ce este francez?

 1972. DEZILUZIA

   În septembrie 1972 am publicat relatarea observațiilor mele în

Analele medicale de la Nancy sub titlul ,,Tratamentul intoxicației faloidiene - reflecții după

ingerarea voluntară a unei amanite faloide crude - și directive terapeutice". Ca adaus figura o

,,Notă a redacției", în care profesorul Larcan, lăsându-mi răspunderea pentru ideile mele, aducea cauțiunea sa personală schemei mele terapeutice.

Citam în relatarea mea, cu numele lor, toate medicamentele utilizate. Ce publicitate pentru un

laborator! Ei bine, unul măcar nu mi-a scris pentru a-mi mulțumi, sau pur și simplu pentru a confirma primirea extraselor pe care le adresasem. Cât despre o verificare experimentală a afirmațiilor mele, nicio nădejde.

Este adevărat că alfa-amanitina revine la 250.000 de franci miligramul. E nevoie de 600 kg de

amanite faloide pentru a obține 10 mg. Soricelul costă 5 F și porcul 400 F. Dar ce înseamnă

cifrele acestea pentru un laborator? Niciunul nu a luat contact cu mine, niciunul nu mi-a mulțumit.

Impactul primului meu sacrificiu și publicația aceea din 1972 au fost atât de fără ecou încât, după două luni, la 11 noiembrie 1972, Le Concours Médical, a publicat subsemnătura lui C. Sicot un articol care se intitula: ,,Intoxicațiile cu ciuperci". Autorul respingea în bloc vechile tratamente și insista asupra reechilibrării electrolitice, conchizând la un procent de morbiditate de 27%. Dar niciun cuvânt despre tratamentul meu!...

Convins că domnul Sicot ignora publicațiile mele, i-am trimis imediat o copie. Răspunsul a fost

rapid, (25 noiembrie 1972):   ,,Scumpul meu confrate, vă mulțumesc că mi-ați trimis lucrările dumneavoastră despre intoxicația faloidiană.

Aș fi fericit când vor aparea, să-mi adresați rezultatele prof. Larcan. Vă rog să credeți, Scumpul Meu Confrate, în sentimentele mele devotate".

   Dar dacă domnul Cicot habar n-avea de tratamentul meu, în schimb, profesorul Larcan nu îl ignora și chiar în același an, 1972, a primit la secția dânsului 13 intoxicați cu amanită faloidă cu un singur deces, o fetiță de 12 ani,

transferată de a treia zi (după intoxicare), în comă, de la un spital periferic de unde nu se practicase decât reanimarea.

Printre acești 13 intoxicați, vindecarea impresionantă a patru persoane care își împărțiseră o

omletă cu șapte faloide, ori ei nu făcuseră decât niște hepatite neînsemnate, transaminazele

sub 200 U.I., dar imediat internați la prof. Larcan, (Observațiile 6 - 7, 8 și 9 din Analele Medicale

din Nancy - oct. 73.

 1973: IREVOCABILA HOTĂRÂRE

   Am spus mai sus, ,,octombrie 73". Într-adevăr publicația aceasta referindu-se la intoxicații tratați în 1972, nu a apărut decât în octombrie 1973. Și eu, eu o așteptam de un an, căci, ținut la curent de prof. Larcan despre aceste rezultate spectaculoase, pândeam cu neliniștea apariția lor publică, deoarece mă temeam ca noi morți să nu se adauge la o listă deja prea lungă.

   Nu greșeam: din august 1973, intoxicațiile încep: dr. Cayotte și ginerele său sunt primele victime.

La masa de seară, către orele 20, șapte persoane își împart o omletă de rusule (vinețici), verzi,

toate tăiate 

_____________________________

în două de o bucătăreasă. Mi se pare evident că o faloidă a fost amestecată printre

ele la cules, căci doi membri ai familiei s-au intoxicat. Ginerele mai întâi, către orele 11

dimineața, se prăbușește fără cunoștință la picioarele biroului său, golit pe loc de vomări și de o

abundentă diaree. În comă, este adus imediat la serviciu de reanimare al prof. Larcan. Socrul său are să-l ajungă din urmă, căci va fi și el doborât către orele 15, adică la 19 ore DUPĂ CONSUM, prin vomări cu jet și o diaree atât de violentă, (,,un jet de furtun, de incendiu", după expresia lui), încât n-a mai avut vreme să ajungă la toaletă. Vindecarea lor a fost tot atât de simplă pe cât a fost începutul de

exploziv.

Atât de ușor (transaminaze de 70 U), încât diagnosticul de intoxicație faloidiana a fost implicat!...

Dinpotrivă, n-a fost la fel pentru un tânăr, cap de familie de 19 ani, care a murit în același serviciu după ce fusese tratat într-un spital periferic prin simplă reanimare. Deci, același scenariu ca în anul precedent cu fetița; reanimare timp de 2 sau 3 zile, apoi, când se declară hepatita, cu encefalopatie și comă, transfer la serviciu prof. Larcan și deces foarte rapid. I-am cerut prof. Larcan, după moartea acestui bărbat, în august 1973, să trimită o CIRCULARĂ

tuturor spitalelor periferice, ceea ce a și făcut numaidecât. Nota aceasta cerea practicienilor să trimită imediat Centrului Antiotravă intoxicații cu ciuperci care le-ar fi încredințați.

 În ultimele zile ale lui august 1973, am aflat din ziar că trei intoxicați muriseră la Pau, lăsând patru orfani: Am scris imediat centrului spitalicesc, trimitând extrase din articolul despre intoxicații cu ciuperci și am primit un răspuns mișcător de la medicul șef pe care îl simțeam traumatizat de moartea celor trei bolnavi. Aflam din scrisoarea lui că nu știa nimic despre tratamentul meu, că cei patru intoxicați rămăseseră 72 de ore în grija serviciului său, unde ,,reanimarea și reechilibrarea hidroelectrică fuseseră duse la bun sfârșit", dar complicațiile hepatice îl constrânseseră să transfere trei bolnavi la serviciul prof. Favarel Garriguies la Bordeaux. În zadar!...

Iată de ce am redactat un articol explicit și recapitulativ despre intoxicația faloidiană și despre

posibilitățile de a o stăpâni.

Apoi m-am străduit s-o public într-o revistă medicală de mare tiraj și de interes național. Acum,

în trecere, pentru toți cei care au spus sau au scris că o reanimare făcută cu grijă putea să scadă procentul mortalității cu 10% sau mai puțin (cu 2% în ziarul Le Monde!):

- ori centrul spitalicesc din Pau nu știe să aplice reanimarea,

 - ori trebuie să admitem că procentul de mortalitate prin intoxicație faloidiană poate să atingă 75% în anumite cazuri, în ciuda unei reanimări ireproșabile.

   În noiembrie 1973, după drama din Pau, am luat hotărârea irevocabilă de a mă reintoxica, dar de data aceasta în mod public și masiv. Ne mai existând faloide în pădurile din Vosgi, a trebuit să aștept luna septembrie 1974.

1974. ACȚIUNE DECISIVĂ (Ultimele încercări)

 Eram perfect conștient de riscuri - riscul pierderii vieții, desigur

căci - deja intoxicat, o dată, nu știam cum avea să se comporte organismul meu.

Mă temeam totodată și de tam-tamul publicității de care era indispensabil să mă înconjur pentru a-mi putea difuza tratamentul și a EVITA NOI DECESE.

PRETUTINDENI RĂSPUNSUL A FOST POLITICOS DAR

FĂRĂ ECOU.

 - La 24.01.1974. Revista Practicianului (scria): Textul dumneavoastră nu ține de stilul obișnuit al revistei Practicianului.

 - La 4.02.1974 Concursul medical: Din nefericire, sumarul nostru și așa prea bogat a fost îngreunat datorită recentei crize de hârtie.

 - La 19.02.1974 Noua presă

medicală: Din păcate masa de marmură (cu articole nepublicate) a ziarului nostru este extrem de aglomerată.

 - Singură Medicina clinică, înainte de orice o revistă de presă, a acceptat un articol cu condiția să

fie scurt, abia cu puțin peste o pagină (aprilie 74).

   Și, în cele din urmă, Jurnalul Medicilor din Nord și din Est mi-a primit articolul in extenso. (Nr. 2, iunie 1974). Dar revista aceasta, care este foarte apreciată într-o regiune întinsă, nu este difuzată în toată țara.

 - Iulie 1974: Teza lui Gérard Prudhomme.

   Data otrăvirii mele era fixată pentru 22 septembrie; la sfârșitul lui iulie am primit acea teză de doctorat cu dedicația autorului, teză din care domnul Hureaux îmi promisese de 3 ani un exemplar.

   Căci teza aceasta, consacrată intoxicației faloidiene, este un ,,monument", pe care autorul ei, G. Prudhomme, l-a terminat în 3 ani; inițiativa lui a fost determinată de 8 intoxicații care au fost tratate la C.H.U. din Reims în septembrie 1971.

 - O familie de 4 persoane a sosit la 3 septembrie, încă de la începutul tulburărilor. Un tratament foarte complex, dar în care nu figura schema mea, a fost pus în aplicare. La 7 septembrie C.H.U. l-a chemat pe M. Hureaux să-i identifice pielițele (ciupercilor). M. Hureaux, farmacist din Reims, este un micolog cu atât mai reputat, cu cât a scris și o carte foarte instructivă, pe care a publicat-o, Hackette, în 1974. 

   M. Hureaux, cunoscând tratamentul meu, l-a împărtășit șefului de serviciu; prea târziu, căci o bolnavă avea să moară peste câteva zile. Dar chiar în aceeași zi, de 6 septembrie, se interna o altă familie: 3 persoane, tatăl, mama și fiul de 16 ani. Acești trei intoxicați primeau imediat vitamina C, (1 g dimineața și seara, neomicină și Ercefuril și se vindecau cu o ușurință uluitoare! Domnul Hureaux avea să regăsească în pielițele ciupercilor 11 volve (membrane protectoare ale ciupercilor tinere) de amanite faloidiene, de mărime adultă. Fiul mâncase jumătate din mâncarea de ciuperci la prânz cu mama lui și terminase restul seara cu tatăl. După părerea mea, tânărul este campionul mondial al consumatorilor de faloide. La internare, fiul era ,,într-o stare extrem de gravă" și printre cei șapte intoxicați, ,,el prezenta tablou clinic cel mai grav". Vindecarea lui a fost la fel de rapidă și fără sechele!

Hrișcă

Polygonum Fagopirum ─ Polygonum Tataricum 

Principalii constituenți cunoscuți:

   Proteine, (acizi aminați prețioși ─  histidină, arginină, lizină, cistină, triptofan); materii amilacee;

materii grase; vitamina P; rutină, săruri minerale ─ calciu (mai mult decât în grâu), fosfor, magneziu. . .

Proprietăți

   ─ Energetic și nutritiv

   ─ Ocrotitor vascular (rutină)

 Indicații:

     ─ Alimentație generală

     ─ Fragilitate vasculară

Mod de folosire:

   ─ În plăcinte (faimoasele clătite bretone)

   ─ În ghiveci, între legume (ca lintea).

 Vitamine și minerale

 Vitamine     Cantitatea   %   mg

 B₁ (Tiamină)                  8%    0,101  

 B₂ (Riboflavină)          33%    0,425

 B₃ Niacină                   44%     7,02

 B₅ Acid pantotenic     25%     1,233

 B₆ Vitamina                 12%     0,21

 B₉ Folat                           8%     30 μg

 C  Vitamina                    0%     0

 Minerale              %       mg

 Calciu                    1%    18       mg

 Cupru               122%       1,1    mg

 Fier                     12%        2,2   mg

 Magneziu          55%     231     mg

 Mangan             57%          1,3 mg

 Fosfor                 28%     347    mg

 Potasiu               15%     460    mg

 Seleniu              15%          8,3 μg

 Sodiu                   0%           1   mg

 Zinc                    22%          2,4 mg

 Constipația cronică habituală

    Este o boală ce se manifestă printr-o evacuare întârziată și insuficientă a conținutului intestinal. Bolnavul are scaune rare, la 2-4 zile, în cantitate redusă. Constipația este, în general, o tulburare funcțională.

Constipația obișnuită, habituală, provocată fie de scăderea tonicității musculaturii intestinale, (constipația atonă), fie de contractura acestei musculaturi, (constipația spastică). Poate provoca dureri de cap, indispoziție, lipsă de apetit. Sunt indicate: regim alimentar, sucuri, ceaiuri, apiterapie, comprese, masaj, gimnastică medicală, electroterapie, acupunctură, presupunctură, tratament balneoclimateric.

Regim alimentar

A. În constipațiile fără complicații se indică un regim alimentar bogat în celuloză: fasole verde,

dovlecei, banane, mazăre pasată, morcovi, țelină, sfeclă, ștevie, cartofi, salată verde,

sparanghel, leguminoase. Se va da o atenție deosebită salatelor. Fructele uscate: prune, caise, piersici, vor fi ținute în apă înainte de a fi consumate. Leguminoasele uscate, (fasole, mazăre, linte, bob), vor fi mâncate de cei ce le tolerează.

Sunt permise dulciurile și compoturile, (dulceața, marmelada, magiunul, mierea). Pâinea, în cantitate de 200-250 g pe zi, va fi neagră sau integrală.

Orezul bine fiert și pastele făinoase sunt permise în cantități mici. Orezul va fi înlocuit cu fulgi

de ovăz. O lingură de tărâțe în compot la sfârșitul meselor.

Iaurtul, laptele bătut și chefirul de o zi amestecat cu miere. Carnea este indicată numai în cantități strict necesare. Se preferă carnea grasă, peștele sărat. Grăsimile vor fi permise sub formă de smântână, gălbenuș de ou, ulei de porumb sau de foarea soarelui. Lichidele să se consume în cantități mari, 1500-2000 ml pe zi. Plus ceaiurile medicinale cu acțiune laxativă și băuturile gazoase. Este permisă înghețata, ca și băuturile de la gheață. Să se consume fructe în cantități mari, cu coajă, 500-800 grame pe zi, divizate în 3 porții.

B. În constipațiile cu complicații se indică un regim alimentar format din legume cu celuloză fină, (dovlecei, fasole verde fină, morcovi în formă de pireuri), salată crudă, opărită, în cantități mai mici, fructe sub formă de sucuri, compoturi, evitându-se cojile. Carnea slabă, fiertă sau friptă, la grătar, rasol, mușchi, ficat, (tocată și fiartă cu

perișoare și mititei la grătar, fără zgârciuri și fără condimente). Brânză de vaci, caș, urdă, șvaițer, pâinea albă, rece sau prăjită.

Grăsim numai sub formă de unt sau ulei. Lichidele se vor consuma numai după necesitate. Se

vor evita băuturile fermentate și reci, de asemenea și înghețata.

Pe măsura ameliorării tulburărilor inflamatorii, se vor permite după toleranță. Iaurt, lapte bătut,

cartofi, sub formă de pireu, salată verde crudă. 

   Fructe cu acțiune împotrivă constipației: caise, cireșe, coacăze, fragi, mere, măsline, piersici, prune, pere, vișine, struguri, portocale,

smochine, pepene galben și verde.    Legume anticonstipante: asmățui,

castravete, ceapă, dovleac, leuștean, mazăre, măcriș, pătlăgele, vinete, praz, spanac, tomate.

   Sucul de dovleac. Se obține din dovleci proaspeți, sănătoși, bine copți, dar nu trecuți. Se prepară ca și cel din colita de putrefacție, ca și băutura din dovleac fiert.

Ceaiuri

   Coajă de crușin [Cortex frangulae]. Este principala plantă laxativă. Nu dă obișnuință, este foarte bună și la constipații cronice. Se folosește coaja uscată, de cel puțin un an vechime.

Se folosește ca decoct, o lingură coajă opărită la o cană de apă fierbinte. Se lasă în repaus o

jumătate de oră, apoi se fierbe la foc domol, 15-30 de minute. Se bea călduț, îndulcit cu

miere, seara la culcare; sau pulbere, 2-3 vârfuri de cuțit pe zi.

   Rădăcină de cicoare [Radix Cichorii]. Se beau 2-3 căni pe zi, dintr-o infuzie cu o linguriță la cană.

   Frunze de frasin [Folium, fraxini]. Se beau 2-3 căni pe zi, dintr-o infuzie cu 1-2 linguri la cană.

   Frunze de anghinare [Folium cynarae], în special în constipațiile datorate unor disfuncții hepatice. Se beau 2-3 căni pe zi, dintr-o infuzie cu o linguriță la cană.

   Volbură [Herba convolvulii]. Are acțiune purgativă, infuzie cu 2 lingurițe la cană, ce se bea pe stomacul gol dimineața. Tinctură din 20 g macerat 10 zile în 100 ml alcool de 70° din care se iau 2-4 linguri cu sirop sau miere dimineața pe stomacul gol; sau pulbere din care se iau 2 vârfuri de

cuțit, cu miere, dimineața pe stomacul gol.

   Semințe de in [Semen Linii]. Au acțiune mecanică datorită mucilagiilor, chiar în constipațiile rebele. Se iau 1-2 lingurițe de semințe cu puțină apă, de preferință seara, la culcare.

   Semințe de muștar [Semen sinapis albaie]. Se vor lua întregi cu puțină apă, începând cu o linguriță, ajungându-se progresiv la o lingură. Nu se vor face însă tratamente îndelungate și nu se vor da la copii.

    Ceai laxativ, Plafar. Decoct, prin fierbere, timp de 3-4 minute, o lingură la cană. Se bea seara la

culcare. În constipații rebele se mai bea dimineața o cană pe stomacul gol.

  Pulbere laxativ-purgativă. Este compusă din coajă de crușin, frunze de frasin,

rădăcină de cicoare, rădăcină de lemn dulce, fenicul. Se ia o linguriță, amestecată cu puțină apă, dimineața. Dozele se măresc sau se micșorează în funcție de efecte.

   Apiterapie

   Miere de albine. 100 g în 2-3 reprize pe zi, de preferință cu suc de mere.

   Polen. Vindecă constipațiile cele mai rebele. Se ia câte 20 g zilnic. Se bea cu apă îndulcită cu miere. O cură durează o lună. Se face pauză două luni și se repetă. Se poate repeta de 4 ori pe an, o dată la fiecare trimestru.

   Aloe. Un vârf de cuțit la un sfert de litru de apă amestecat cu 1-2 linguri de miere. Acest amestec se fierbe 3 minute. Se iau zilnic 3 linguri înainte de mese. Alineat, bold, 

   Hidroterapie

   Comprese calde cu termofor,

cataplasme cu parafină sau tărâțe aplicate pe abdomen după mesele principale ca și compresele

Prissnitz aplicate pe abdomen timp de 1-2 ore în constipațiile cu dureri.

   Masajul abdomenului care se execută cu mâna, stând în pat, timp de 10-20 minute, dimineața și seara, de la dreapta la stânga abdomenului. Se execută timp de 4-6 săptămâni.

   Mersul pe jos în aer liber, curat câte o oră în fiecare zi.

   Gimnastică medicală

   Exercițul 1: culcat pe spate, pe un covor sau pe o canapea tare, membrele superioare sunt întinse pe lângă corp, iar membrele inferioare alăturate tot întinse.

În timpul 2 se ridică ambele membre inferioare alăturate spre linia verticală și se caută să se

apropie cât mai mult de piept. În timpul 3 se revine la poziția de plecare. Se repetă de 10-15 ori.

   Exercițul 2: culcat pe spate, membrele superioare sunt întinse pe lângă corp în continuarea trunchiului. În timpul 2 se ridică progresiv corpul și brațele spre linia verticală, apoi

se apleacă înainte, în așa fel ca mâinile să ajungă la vârfurile picioarelor. În timpul 3 se revine la poziția inițială. Se repetă de 10-15 ori. Să se practice de două ori pe zi, dimineața și seara. Rezultatele încep să se arate după 15-20 de zile.

   Electroterapie

   Solux, pe abdomen, 10-15 minute zilnic, 10-15 ședințe pe serie, în constipațiile spastice.

   Unde scurte, transversal, un electrod abdominal și altul lombar. 5-10 minute doza, 6-10 ședințe pe serie.

   Interferențial

   A. Forma atonă, două plăci la nivelul ombilicului, 100-200 cmp, și două plăci pe spate. Intensitate ușoară, 10-15 mA. Frecvență rapidă, 20 minute și spectru, intensitate ușoară, 10 minute. La două zile câte o ședință; total 10 ședințe pe serie.      B. Forma spastică și mixtă, 4 plăci care înconjoară cadrul colic.

Intensitate ușoară sau mijlocie, 10-20 mA. Frecvență lentă, sub 15  și spectru cu intensitate forte, peste 30 de minute, la două zile o ședință; total 10 ședințe pe serie.

   Acupunctura la nivelul punctelor IG₂, S₃₆, SP₆.

   Presupunctura prin metoda japoneză ,,Sihatsu". Această metodă constă din presiuni continui, cu pulpa degetului arătător sau mare, a punctului ce se află în fosa iliacă stângă, la un lat de palmă de regiunea inghinală. Se presează cu pulpa degetului timp de 5-7 secunde, după care urmează o pauză de 3-4 secunde, și așa se repetă timp de 3 minute. După o pauză de 3 minute, cel suferind bea un pahar cu apă sărată și merge la toaletă. (Metoda lui T. Namikoshi).

   Tratament balneoclimateric

   Se recomandă izvoarele clorurate din stațiunile Bălțătești, Bazna, Băile Herculane (Hercule și

Higeia), Someșeni, Olănești. De asemenea, se recomandă apele sulfatate sodice și magneziene de

la IVANDA. Se recomandă mai ales apele slab mineralizate de tip Karlsbad, bicarbonatate ─ clorosodice din Slănic Moldova.

Apele sulfuroase clorurate mixte, Călimănești, 16 și izvoarele, mai concentrate din Olănești; apele termale 1 Mai, Băile Felix, în aplicații externe și interne și cele din localități de interes local

ca Fâșiți (județul Buzău) și Vâlcele (Covasna).

Sindrom dispeptic duodenal

 Sindromul dispeptic duodenal

 (Dischinezia duodenală cu stază, duodenitele)

   Sindromul dispeptic duodenal este o boală cronică, tenace uneori, cu paroxisme, cu evoluție subcontinuă, cu acalmii scurte, (de 2-3 zile), fără periodicitate sezonieră. Semnele principale sunt: balonări post-prandiale, grețuri, arsuri, la care se adaugă poftă de mâncare capricioasă, ce duce la slăbirea în greutate și a forțelor fizice.

   Balonarea epigastrică survine la una-două ore după mâncare, uneori pe nemâncate. Grețurile sunt de scurtă durată și apar dimineața, pe nemâncate, în jurul orei 8-10 și reapar spre ora prânzului, așa zisele grețuri bifazice. Nocturn survin arsuri ce adesea îl trezesc pe bonlav, (arsurile tardive duodenale), Inapetența se instalează după primele înghițituri, durerile se prezintă cu aspecte variate: de la intensitate moderată până la crize dureroase, cu localizare epigastrică și radieri variate.

   Dischinezia duodenală cu stază este o suferință de acompaniament care însoțește procese abdominale. Apare în toate afecțiunile duodenului, inflamatorii și neinflamatorii, într-o multitudine de afecțiuni abdominale, (hepatite acute și cronice, colecistopatii, pancreatite, enterocolite etc.), într-o intoxicație generală, (etilism, nicotinism), sau apare în cazul unei dereglări nervoase, deci poate fi primitivă sau secundară.

   Duodenitele sunt inflamații ale mucoasei duodenale. Ele survin mai ales în același timp cu o gastrită sau jejunită. Adeseori duodenita este însoțită de o stază duodenală. Evoluează clinic cu sindromul dispeptic duodenal, în care predomină senzația de arsură postalimentară, retrosternală, mai ales tardivă, nocturnă, iradiată în epigastru și chiar în faringe. Se recomandă regim dietetic, ceaiuri, apiterapie, electroterapie și balneoterapie.

   Regim dietetic. Alimentația va fi completă cu mese fracționate și frecvente, de 5 ori pe zi, mai bogată în hidrați de carbon (dulciuri și paste făinoase), săracă în grăsimi cu aport suficient de vitamine și proteine. Ca fructe: afine, lămâie, portocale, iar ca legume: ceapa, mărarul, morcovul, pătrunjelul, țelina, usturoiul.

   Ceaiuri

 ─ Busuioc [Ocimum basilicum L.] antiseptic, calmează durerile abdominale, colitele intestinale, elimină gazele. Se beau două căni pe zi, călduțe, dintr-o infuzie, cu o linguriță la 200 ml apă în clocot, după mesele principale: ultima, seara la culcare.

   ─ Roiniță [Mellisa officinalis L.], bacteriostatic, antiseptic, carminativ. Se beau două căni pe zi, dintr-o infuzie, cu o linguriță de frunze, la 200 ml apă în clocot.

   ─ Izmă bună [Menta piperita (L.) Huds.] antiseptic, gastrointestinal și carminativ. Se beau trei căni pe zi, dintr-o infuzie, cu o linguriță de

frunze, la 200 ml apă în clocot. Este contraindicat însă în ulcerul gastroduodenal.

   ─ Lichenul de piatră

 [Cetraria islandica (L.) Ach.] este calmant, favorizează secrețiile digestive, cu rezultate bune împotriva vărsăturilor. Infuzie, cu o linguriță de plantă, la 250 ml apă clocotită. Se ferbe 5 minute. Se beau trei căni pe zi, reci, adăugând un vârf de cuțit de bicarbonat de

sodiu la fiecare cană.

   ─ Mușețel [Matricaria chamomilla L.] antiseptic, anestezic, dezinfectant, bacteriostatic. Se beau 2-3 căni pe zi, dintr-o infuzie, cu o linguriță de flori la 200 ml apă clocotită.

   ─ Mătăciune [Dracocephalum moldavica L.] cu proprietăți antispastice, absorbante, stomahice. Se beau 2 căni pe zi, îndulcite cu

miere de albine, dintr-o infuzie, cu o linguriță de plantă, la 200 ml apă în clocot.

Apiterapie

   Polenul. Se consumă uscat, pe nemâncate sau puțin înaintea meselor, după care se ia

apă îndulcită cu miere. O cură durează o lună. Se repetă după 3 luni, de 4 ori pe an, o lună pe

trimestru. Se iau 20 g pe zi (o linguriță de supă rasă) sau 6-8 tablete.

   Electro și balneoterapie

    Infraroșii, sub formă de solux, pe regiunea epigastrică, 15 minute,

zilnic o ședință, total 10 ședințe pe serie.

    Tratament balneoclimateric

   Sunt recomandate apele minerale bicarbonatate, carbogazoase, din stațiunile Ciunget și Tinca, cu

ape sulfuroase, clorurate, în Căciulata; ape minerale sulfuroase-clorurate, bicarbonatate, ca izvorul Păușa din Călimănești, și ape sulfuroase oligo-metalice, din stațiunea Olănești, izvorul 24, 11, 12.

Bronșite cronice

    Sunt inflamații nespecifice ale bronhiilor cu afectarea progresivă a acestora și, după un timp, a țesutului pulmonar. Sunt caracterizate prin tuse, intermitentă sau permanentă, determinată de o secreție bronșică, întreținute și de o iritație a căilor respiratorii. (atmosferă impură, umiditate, fumat, etc.), infecții bronșice, manifestări alergice sau factori constituționali (mucoviscidoză). Altfel spus, vorbim de bronșite cronice atunci când bolnavul tușește și expectorează timp de 3 luni pe an și când această situație se repetă de cel puțin 2 ani. În tratamentul bronșitelor cronice se urmăresc următoarele obiective: combaterea tusei, fluidificarea și eliminarea secrețiilor, bronho-dilatația și tratamentul antiinfecțios. 

   A. Combaterea tusei se face prin ceaiuri, inhalații, siropuri, sucuri.       ─ Scai vânăt [Eryngium planum, L.]. Se iau 3-4 linguri dintr-un decoct de 2 linguri de plantă la cană. Este cea mai eficientă plantă chiar în caz de tuse rebelă.

    ─ Fenicul [Foeniculum vulgare Mill.]. Se face o infuzie dintr-o jumătate de linguriță de fructe zdrobite la 200 ml de apă clocotită. Se bea în 3 reprize după mesele principale. Doza se poate dubla la aceeași cantitate de apă pentru a servi sub formă de inhalații; o inhalație seara de 10-15 minute înainte de culcare. 

  ─ Porumbar [Prunus spinosa]. Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță de flori la o cană de apă clocotită. Fructele se folosesc ca decoct. O linguriță de fructe la 250 ml de apă rece, după care se fierb timp de 20 de minute. Se beau 2-3 căni pe zi.

B. Fluidificatoare și eliminatoare ale secreților bronșice.

   ─ Ciuboțica cucului, flori și rădăcini [Flores et radix Primulae]. Se folosesc florile pentru infuzie și rădăcinile pentru decoct (1-3 g % pentru adulți și 0,5 g% pentru copii). Se consumă de 2-3 ori pe zi.

   ─ Nalbă mare, nalbă de pădure, nalbă de grădină, frunze și rădăcini. [Folium et radix Althaeae]. Se beau 1-2 căni pe zi dintr-o infuzie de flori și frunze. O linguriță la cană sau macerat la rece timp de o jumătate de oră dintr-o linguriță de rădăcină mărunțită la cană, adăugându-se apoi un vârf de cuțit de bicarbonat. Se strecoară, se îndulcește cu miere de albine și se bea în cursul unei zile.

   ─ Iarbă mare [Radix inulae]. Decoct din 20 g rădăcină mărunțită la 250 ml apă rece, după care se fierbe 15-20 minute. Se iau 3-4 linguri pe zi. 

   ─ Pătlagină [Plantaga lanceolata]. Se folosesc frunzele pentru infuzie. O lingură de frunze la 200 ml apă clocotită. Se bea câte o lingură la interval de 2 ore. 

   ─ Lumânărică [Verbascum phlomoides L.]. Se beau două ceaiuri pe zi călduțe dintr-o infuzie de flori cu două lingurițe la 250 ml apă clocotită. 

   ─ Ipcărige sau Ciuin alb, rădăcină [Radix saponariae]. Decoct cu o linguriță la o cană din care se iau 3-5 lingurițe pe zi, sau macerat la rece timp de 2-3 ore cu o linguriță la cană care se bea în cursul unei zile.

    C. Combaterea spasmului bronșic prin bronho-dilatatoare

   ─ Șovârv [Origanum în vulgare L.]. Se beau două-trei ceaiuri pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță la 200 ml apă clocotită. 

   ─ Isop [Hyssopus officinalis L.]. Se beau două-trei căni pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță la o cană de

200 ml apă. 

   ─ Ienupăr [Juniperus communis]. Se iau 3-4 linguri pe zi dintr-o infuzie cu două

lingurițe de fructe la 200 ml apă clocotită.

  D. Combaterea infecției 

   ─  Busuioc [Ocimum basilicum]. Se beau trei căni pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță de plantă la 200 ml apă clocotită. Pentru inhalații se folosesc două lingurițe de plantă. Se recomandă trei inhalații pe zi, din care una seara înainte de culcare.

   ─ Cimbru de cultură [Thymus vulgaris L.]. Se face o infuzie din

una-două lingurițe de plantă mărunțită la 250 ml apă clocotită și se bea în trei reprize în

decursul unei zile de preferință înaintea meselor principale.

   ─ Coada șoricelului [Achillea millefolium]. Infuzie din două linguri de flori la 500 ml

apă clocotită. Se bea călduț și fracționat în patru-cinci reprize în decursul unei zile.

   ─ Lichen de piatră [Cetraria islandica (L.) Ach]. Infuzie din o linguriță de plantă la 250 ml apă clocotită. Se fierbe apoi cinci minute și se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat. Se beau trei ceaiuri pe zi, reci, îndulcite cu miere de albine.

   ─ Plop negru [Populus nigra L.]. Se face o infuzie din una-două

lingurițe de muguri de plop la cană.

Se beau două-trei căni pe zi.

   ─ Pin muguri [Turiones pini]. Se beau două-trei căni pe zi

dintr-o infuzie cu o linguriță la cană.

   ─ Mărar semințe [Anethum graveolens L.] Se face o infuzie din

semințe de mărar, (50 g de semințe la un pahar de apă). Într-un vas emailat se pun semințe și apă clocotită, apoi se

acoperă. După răcire, lichidul se strecoară.

Se bea câte o jumătate de pahar de două-trei ori pe zi.

   Decoct din semințe de mărar cu

alte plante: 30 g semințe mărar, 30 g semințe de chimen, 5 g inflorescență de coada șoricelului,

15 g boabe de ovăz, 2 pahare de apă, se pun într-un vas emailat și se fierb la foc domol timp de

10 minute. După răcire se strecoară. Întreaga cantitate se bea în decursul unei zile în înghițituri mici. Este un bun expectorant.

   ─ Ceai antibronșitic și pectoral (Plafar). Se beau două-trei căni pe zi

ca infuzie.

   Iată și plante expectorante în amestecuri, după prof. dr.

Constantinescu și dr. farm. Ovidiu Bojor. 

Rp.

   ─ Lichen de piatră [Cetraria islandica (L.) Ach.]    20 g

   ─ Lemn dulce, rădăcină [Radix Liquiritae] 20 g

   ─ Iarbă mare, rădăcină [Radix inulae]  20 g 

   ─ Lumânărică, flori [Flores verbasci]   20 g 

   ─ Ciuboțica cucului, rizom [Rizoma primulae]   20 g 

   ─ Podbal, frunze [Folium farfarae]    20 g.

Din acest amestec se pune o lingură la o cană de apă de 250 ml pentru infuzie și se îndulcește cu 50-75 g de miere de albine, de preferat de tei. Se beau 3 căni pe zi timp de 30-40 zile.

Rp.

   ─ Ciuboțica cucului, rădăcină [Radix primulae]    15 g

   ─ Iarbă mare, rădăcină [Radix inulae]     15 g

   ─ Cimbru [Herba saturaje]   15 g 

   ─ Rostopască [Herba chelidonii]   15 g

   ─ Pătlagină, frunze [Folium plantagenis]    15 g

Din acest amestec se face un decoct din o lingură la o cană de apă de 250 ml.

Se completează volumul de apă pierdut prin evaporare, se lasă apoi în repaus 20 minute, se

filtrează adăugându-se 50-75 g miere de tei sau de flori de munte. Se consumă 2-3 căni pe zi

până la vindecarea bronșitei. 

Rp. 

   ─ Toporași, rădăcină [Radix viola odoratae]    3 g

   ─ Nalbă mare, rădăcină [Radix althaeae] paranteză    10 g

   ─ Anason, fructe [Fructus anisii vulgaris]    10 g

   ─ Miere 150 g 

Apă 200 g. 

Din rădăcinile de toporași și fructele de anason se prepară o infuzie cu jumătate din apă (100 g) în infuzie, filtrată prin tifon steril, se dizolvă mierea de albine de tei.

Decoctul de nalbă se prepară separat din restul de 100 g de apă la rece și se amestecă cu

siropul. A se folosi 4 linguri pe zi pentru adulți sau 4 lingurițe pentru copii.

   ─ Ceapă uscată, suc. Se aleg bulbi de ceapă sănătoși 75-100 g, se îndepărtează foile externe și

discul cu rădăcini. După spălare, bulbii se mărunțesc trecându-i prin ochiurile mici ale răzătoarei sau se trec de două ori prin mașina de tocat. Se stoarce și se prepară sucul. Se consumă câte o linguriță de 3 ori

pe zi până la ameliorarea tusei și bronșitei.

   ─ Ceapă [Alium cepa L.]     100 g

Ceapa mărunțită și curățată se fierbe în 250 ml apă. Se

adaugă 50 g miere de albine, se amestecă bine și se bea câte o lingură din două în două ore în

timpul unei zile.

Soluția se prepară zilnic. Se consumă până la ameliorare și vindecare.

   ─ Usturoi [Alium sativum L.]. Se toarnă într-o cană de 250 ml, apă în clocot peste usturoiul dat pe răzătoare de material plastic sau pisat bine, în cantitățile următoare.

   ─ pentru copii până la 2 ani    15 g

   ─ pentru copii între 2-5 ani     25 g

   ─ pentru copii între 10-15 ani 40 g

   ─ pentru alte vârste             60-80 g    Se consumă zilnic 8-10 linguri

de apă usturoiată pentru copii până la 5 ani, 8-10 linguri de desert copiii de 10-12 ani, 8-10 linguri de supă pentru celelalte vârste. Soluția se prepară zilnic într-un vas acoperit.

   ─ Ridiche neagră, suc de ridiche neagră cu miere. Ridichile se spală și se curăță de coajă, se dau pe răzătoare, apoi prin mașina de tocat. Într-un vas emailat se amestecă sucul cu mierea. Amestecul dintr-o jumătate de pahar suc de ridiche și o jumătate de pahar de miere se

păstrează la frigider. Se consumă între una și două lingurițe pentru copii și una-două linguri de

trei ori pe zi pentru adulți. Se folosește până ce tusea și răgușala dispare.

   ─ Suc de varză albă proaspătă cu miere. Se folosește numai varza proaspătă care se curăță de impurități și de foile exterioare. Se spală și se scurge de apă. Mărunțirea se face cu

cuțitul, apoi se trece de două ori prin mașina de tocat, după care se strecoară. Se folosește îndulcită cu miere, după gust. Se poate păstra și la frigider, dar nu mai mult de 24

de ore. Se ia câte o lingură de 5-6 ori pe zi. Se consumă până la vindecarea bronșitei. Este un bun emolient înlesnind foarte mult

expectorația.

   Se recomandă, în perioada cât durează tratamentul, să se consume

următoarele fructe și legume: coacăze, migdale și piersici, ceapă, nap, praz, ridiche, țelină, salată, usturoi, asmățui, dovleac, hrean, leuștean, morcov, năsturel, sparanghel, tarhon.

   Apiterapie.

Din 200 ml alcool de 90° și 60 g propolis se face o soluție alcoolică 30%.

Din acest preparat se iau câte 15-30 picături de 3 ori pe zi înainte de mese într-un păhărel cu apă călduță sau lapte.

   Mierea de albine cu sulf.  Se amestecă bine 1 kg de miere de albine de tei sau flori de munte cu 100 g de sulf pentru uz intern.

Se lasă să stea timp de 3 zile. Din preparat se iau câte 3 linguri pe zi înainte de mese sau după 3

ore de la masă până la completa vindecare.

Presupunctură și acupunctură

   a)  Pentru combaterea tusei uscate se vor masa următoarele puncte:

Salt spre cer  ─ VC₂₂ ─  care se află deasupra scobiturii osului stern, prin tonifiere adică masaj cu

degetul arătător sau mare în sensul înșurubării, timp de 5 minute. Se pot face 2-3 ședințe pe zi, în total pe serie 10-15 ședințe. Se va masa în același fel și punctul Mijlocul pieptului  ─ VC₁₇ ─  care se află pe osul stern în mijlocul liniei orizontale ce trece prin cele două mameloane. Se mai indică masajul linear pe fața palmară a degetului inelar până la încheietura pumnului.

   b)  Pentru o tuse umedă și pentru a se ușura expectorația se va masa punctul Atelier central  ─ T₁ ─  care se află sub claviculă la extremitatea spațiului al doilea intercostal din ambele părți ale pieptului.

Se va masa prin dispersie adică prin deșurubare invers acelor ceasornicului timp de 5 minute

ca și celelalte puncte.

    Electroterapie 

    Solux  (infraroșii) pe torace, 10 minute, zilnic câte o ședință, total 10 ședințe pe serie. Se poate repeta după o lună pauză.

   Băi de lumină, 10-20 minute, zilnic câte o ședință, total 20 ședințe pe serie. Se poate repeta după o lună pauză.

   Ultraviolete, aplicate în câmpuri de 600 cm⁲ pe suprafața anterioară și posterioară a toracelui, zilnic o biodoză, total 10 ședințe. Distanța lampă-tegument 50 cm.

   Unde scurte transtoracice, doza 3 și 4 (doze calde), timp de 10-15 minute, ședințe zilnice (câte una) total 10 ședințe. Se poate repeta după o lună pauză.

   Balneoterapie 

   a) În bronșitele catarale muco-purulente sunt indicate cúrele cu ape sulfuroase sub formă inhalatorie  și ultra-sono-aerosoli în stațiunile: Băile Govora, Călimănești Căciulata, Olănești, Herculane, Mangalia, Pucioasa,

Nicolina - Iași.

   b) În bronșitele cu caracter spasmodic sunt indicate cúrele cu ape alcaline simple, carbo-gazoase din: Slănic Moldova, Malnaș, Ciunget, Tinca, Borsec; apele sulfuroase, slab mineralizate din stațiunile: Olănești, Brădet, Căciulata, și din  Băile Govora (izvorul 30 Decembrie).

Traheo-bronșita                 acută

   Este o inflamație microbiană sau virotică cu modificare morfo-funcțională ce apare la nivelul căilor aeriene și poate prinde eventual și alveolele izolate sau țesutul pulmonar. Este caracterizată clinic prin stare febrilă, dureri retrosternale, tuse seacă la început și apoi umedă, cu espectorație mucopurulentă, cu apariție de raluri sibilante și ronflante.

   Indicații terapeutice: pulverizații, comprese, cataplasme, frecții, ceaiuri, inhalații, presupunctură, apiterapie.

1. Pulverizarea camerei de două ori pe zi, dimineața și seara cu:

- Ulei de brad (Aetheroleum Abieti)

- Ulei de pin (Aetheroleum Pini)

- Ulei de molid (Aetheroleum Piccae)

- Ulei de mentă (Aetheroleum Menthae)

   Soluție alcoolică 2%

Se poate face și un amestec cu două uleiuri din cele descrise, mai ales cu cel de brad și pin.

COMBATEREA FEBREI ȘI TUSEI 

Comprese pe torace:

 Se pune o flanelă uscată de jur împrejurul toracelui, peste care se aplică un prosop muiat în apă fierbinte 60 -70° și bine stors, iar peste acesta se aplică o flanelă uscată. Totul se acoperă cu o pânză impermeabilă, folie de plastic, durata de aplicare 20 - 60 minute.

   Comprese cu apă fierbinte și oțet. Se pune pe piept o bucată de pânză împăturită de 6 ori, înmuiată în apă fierbinte și oțet. Proporția este jumătate apă și jumătate oțet.  Când se răcește, se înmoaie din nou și se repetă operația.

   Cataplasme cu muștar

  Aplicate pe cutia toracică după următoarea tehnică: Se ia făina de muștar, fie albă, fie neagră, 200 -300 grame și se amestecă cu apă, la temperatura camerei, până se realizează o pastă. Se adaugă, înainte de folosire, puțină apă caldă, pentru a nu provoca o senzație neplăcută.  Se pune această pastă într-un săculeț de pânză și se aplică pe piept, peste care se pune un cearșaf. Durata de aplicare este până când apare senzația de arsură. 

   Cataplasme cu semințe sau făină de in. Se ia 1/3 sau 1/4 de semințe sau făină de in, se amestecă cu 2/3 sau 3/4 de apă și se fierbe bine, până ce se face o pastă omogenă, consistentă. Se aplică ca și cataplasma de muștar și se ține până începe să se răcească.

   Frecții. Amestec de ulei de ricin și terebentină. Se amestecă două linguri de ulei de ricin cu o lingură de ulei de terebentină, încălzindu-se la un foc slab. Cu acest amestec se fricționează pieptul ușor și se acoperă cu o pătură. Se poate aplica de trei ori pe zi.

  Ceaiuri 

Concomitent cu aceste comprese se recomandă a se

bea și ceaiuri îndulcite cu miere de albine. 

   Satureja hortensis L. (cimbru de grădină).

Se face o infuzie din una-două lingurițe de plantă, sau dacă se dorește mai concentrată, din

două-trei lingurițe la o cană de 250 ml. Se iau câte trei-patru linguri pe zi, cel mult o cană,

îndulcită cu miere de albine, înaintea meselor principale.    Timus vulgaris, (cimbru).

Se bea o cană de trei ori pe zi, înaintea meselor principale, dintr-o infuzie de 1-2 g la sută,

din frunzele aromate ale plantei.    Castanea sativa (castan comestibil). Se beau una-două căni pe zi, dintr-o infuzie din frunze, 2-3 grame la sută, îndulcită cu miere de albine.

 Drosera rotundifolia, (roua cerului). Se bea câte o cană pe zi, dintr-o infuzie de 2-3 g la sută,

sau sub formă de tinctură preparată din 20% plantă uscată în alcool diluat, din care se iau 10-40 picături pe zi. Are și acțiune antibiotică.

 Eryngium planum, (scai vânăt). Se beau 2-3 căni pe zi, dintr-o infuzie, cu o linguriță de plantă

mărunțită la o cană de apă în clocot. Are proprietăți evident calmante asupra spasmului tusei.

Este cea mai eficientă în caz de tuse rebelă. 

   Marrubium vulgare, (unguraș sau voronic). Se bea o

cană pe zi ca infuzie 1-3% îndulcită cu miere de albine, sau sub formă de pulbere 2-4 g pe zi.

Se folosește atunci când bronșitele sunt însoțite de febră. 

Pentru combaterea tusei seci

spastice.

Rp. 

Eryngium planum (scai vânăt)  50g

Drosera rotundifolia (roua cerului)   50 g

Carlina acaulis (turtă) 50 g

Castanea sativa (castan comestibil)   50 g

   Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie de 1-2 lingurițe din acest amestec la o cană.

   Satureja hortensis, cimbru de grădină   50 g

Drosera rotundifolia (roua cerului)  50 g

Herba chelidonii (rostopască)  50 g

Eringium planum (scai vânăt) 50 g Fructus Anisii vulgaris (anason)  50 g

Aceste plante se amestecă bine și

se face o infuzie dintr-o lingură de mixtură în apă.

Se lasă pentru extracție acest amestec acoperit timp de 20 minute. Se beau 1-2 căni pe zi în mai multe reprize îndulcite cu miere de albine. 

Rp. 

Se fierbe la foc moale o lămâie timp de 10 minute. Lămâia se taie în două și se stoarce bine într-un pahar. La sucul obținut se adaugă 2 linguri de glicerină. Amestecul se agită bine, apoi paharul se umple cu miere.

În loc de lămâie se poate folosi oțetul de mere. După ce amestecăm bine conținutul, se folosesc chiar 6 lingurițe pe zi când tusa este rebelă și anume: Dimineața la sculare, înainte de prânz, după prânz, apoi la câteva ore după prânz, la cină și seara la culcare. Pe măsură ce tusea cedează, se reduce cantitatea. Preparatul este eficient atât la adulți cât și la copii.

Este unul din cele mai eficiente siropuri pentru potolirea tusei.

   Combaterea tusei însoțită de secreție (flegmă), greu expectorabilă.

   Althaea officinalis, L. (nalba mare). Se beau două căni pe zi dintr-o infuzie din flori și frunze, 2-3 g la o cană, sau decoct din rădăcină, îndulcită cu miere.

Malva sylvestris, L. (nalba de pădure). Se beau 2-3 căni pe zi îndulcite cu miere de albine, dintr-o infuzie cu două lingurițe de plantă uscată și mărunțită la o cană. Este foarte emolientă.

   Cetraria islandicus, (L.) Ach. (lichen de piatră - de munte). Se beau două căni pe zi, din decoct, cu o lingură de plantă la o cană de apă. Are proprietăți emoliente, sedative și antibiotice.

   Hordeum vulgare, L. (orz). Se beau 1-2 căni pe zi îndulcite cu miere, din decoct 10% din semințe.

  Rp. 

Malva silvestris, L. (nalba de pădure), 50 g.

Cetraria islandicus, (L.) Ach, (lichen de piatră), 50 g

Se amestecă bine și din acest amestec se face o infuzie din două lingurițe la o cană de apă. Se beau două căni pe zi îndulcite cu miere de albine. 

Rp. 

Radix Altheae, (rădăcină de nalbă mare)   20 g

Radix Liquiritiae, (rădăcină de lemn dulce)    6 g

Folium farfarae, (frunze de potbal) 80 g

Folium Verbasci, (flori de lumânărică)  8 g

Fructus Anisi vulgaris, (fructe de anason)  4 g

Rădăcinile și frunzele plantelor se amestecă cu fructele, din care se face o infuzie cu două lingurițe la o cană. Se beau două-trei ceaiuri pe zi îndulcite cu miere.

Combaterea tusei însoțită de secreția abundantă mucopurulentă

Se folosesc remediile cu acțiune expectorantă:

   Rhizoma cum radicibus inulae, (iarbă mare sau omag)

Se beau două căni pe zi din decoctul acestui produs, (5% la o cană).

   Primula officinalis, (L.) Hill. (ciuboțica cucului). Se beau câte două căni pe zi îndulcite cu miere de albine, din decoctul de rizomi și rădăcini, câte 3 g la o cană pentru adulți și 0,5-1 g pentru copii.

   Saponaria officinalis, (săpunariță sau odogaci).  Se beau 1-2 căni pe zi îndulcite cu miere, din infuzie de rizomi și rădăcină, 1%, după o prealabilă macerare de 6-8 ore la rece.

   Viola odorata L. (toporași sau viorele). Se beau 1-2 cești pe zi îndulcite cu miere, din decoct 10% de rizomi.

   Viola tricolor, L. (trei frați pătați). Se beau 2 căni pe zi îndulcite cu miere de albine, cu 2 linguri la o cană de apă.

   Polygala amara, L. (amăreală). Se beau 2 căni pe zi îndulcite cu miere de albine, din decoct de plantă, 2% la o cană.

   Allium sativum L. (usturoi).

Este un bun expectorant cu proprietăți antibiotice. Se folosește astfel: se toarnă într-o cană de 250 g cu apă clocotită usturoiul dat pe răzătoare sau pisat bine în cantitățile următoare: 

- pentru copii până la 2 ani 15 g. - - pentru copii între 2-5 ani   25 g.

- pentru copii de 10-12 ani    40 g.  

- pentru alte vârste, 60-80 g.

Se dau 8-10 lingurițe din apa usturoiată copiilor până la 5 ani, 8-10 linguri de desert copiilor de la 10-12 ani 8-10 linguri de supă celorlalte vârste.

Inhalații

Unele plante se pot folosi și sub formă de inhalații (aerosoli). Acești aerosoli fluidifică secrețiile bronșice, ușorând astfel expectorația.

   Sub formă de inhalații se pot folosi unele plante medicinale ca: mușețelul, levănțica, cimbrul, cimbrișorul, izma bună, rozmarinul, frunzele și ramurile tinere de pin de munte, jneapănul.

Pentru o inhalație, plantele se amestecă în părți egale și din amestec se folosesc 2 linguri la 1 litru de apă fierbinte, într-un vas smălțuit cu gura largă. Cei suferinzi se așează în fața vasului, aprecându-se cu capul deasupra lui și se acoperă cu un prosop de baie sau o broboadă de lână. Câtă vreme se degajă aburi, se aspiră pe nas și pe gură, alternativ, timp de 20-30 minute. Se îndepărtează apoi acoperământul, se șterge fața cu o cârpă umedă, uscându-se apoi cu un prosop, după care se lasă un timp pe cap până se răcorește. Pentru a se feri pielea feții, poate să fie unsă înainte de inhalație cu o cremă grasă. Se pot face două inhalații pe zi. Se recomandă a nu se ieși imediat în aer rece. Una din inhalații se va face seara înainte de culcare. În general, se pot folosi sub formă de inhalații (aerosoli), toate plantele indicate sub formă de ceaiuri.

Rp. 

Aeteroleum abieti, (ulei de brad)

Aeteroleum Pini, (ulei de pin)      Aeteroleum piceae, (ulei de molid)

Este un inhalant datorită efectelor antiinflamatorii și antiseptice ale căilor respiratorii. Se toarnă câteva picături de ulei într-un vas cu apă ferbinte și se inspiră adânc vaporii degajați.

   Aeteroleum Juniperi, (ulei de ienupăr).

Este un inhalant pentru mărirea și fluidificarea secrețiilor bronșice, cu efect calmant. Se toarnă câteva picături într-un vas cu apă ferbinte și se inspiră adânc. Se poate folosi de două-trei ori pe zi.

   Aeteroleum Hissopi, (ulei de isop). Se toarnă câteva picături într-un vas cu apă ferbinte și se inspiră vaporii degajați.

Apiterapie 

Un alt remediu la îndemâna oricui este mierea de albine și propolisul. Mierea posedă acțiune antimicrobiană, antiinflamatorie, calmantă și expectorantă. În acest scop se folosesc: mierea de tei, mierea de munte, mierea de flori de câmp. Mierea de tei este trecută în categoria celor mai bune feluri de miere pentru proprietățile sale expectorante și antiinflamatorii. Mierea de albine se poate folosi și sub formă de inhalații. Iată câteva rețete cu miere de albine:

Miere de albine 100-150 g la adulți, 30-50 g la copii. A se lua în combinație cu lapte fiert, proaspăt, în 3 porții pe zi, adică 20 g miere la o cană de 250 ml de lapte fiert. Se amestecă bine și se bea.

1. Când tusea este seacă și rebelă, este indicat să asociem mierea cu ceaiurile următoare:

  Eryngium planum, (scai vânăt), o linguriță de plantă la o cană de apă în clocot, + 50 g miere. Se

amestecă bine și se va bea ceaiul ferbinte.

   Eryngium planum, (scai vânăt) și  Drosera rotundifolia, (roua cerului). Se folosește câte o linguriță din fiecare, sub formă de infuzie, la o cană de apă în clocot,+ 50 g miere de tei. Se amestecă bine și se beau 1-2 căni pe zi.

   2. Când tusea este însoțită de secreție care se detașează greu, se folosește: 

   Malva silvestris (nalba de pădure). Infuzie cu 2 lingurițe de plantă la o cană de apă, + 50-70 g miere de tei. Se amestecă bine și se beau 2 căni pe zi.

     Cetraria islandica  (L.) Ach. (lichenul de munte)

Decoct cu o lingură de plantă la o cană de apă + 50 - 150 g miere de tei. Se amestecă bine și se beau 2 căni pe zi.

Rp.                                                    g

Malva silvestris, (nalba de pădure)      50 

Cetraria islandica (lichen de munte) 50 

Se amestecă bine și din acest amestec se pun câte 2 lingurițe pentru o cană ca infuzie, + 50-70 g miere de albine de tei. Se beau câte 2-3 căni pe zi.

   3. Când bronșita este însoțită de tuse cu secreție abundentă, se

folosește decoct din rădăcină de Inula Helenium, L. (iarbă mare sau omag) 5%, + 50-70 g miere de tei sau de munte la o cană de ceai. Se amestecă bine și se beau 2 căni pe zi.

   Primula officinalis, L. (ciuboțica cucului). Decoct, 3 g pentru adulți și 0,5-1 g pentru copii la o cană, +

50-75 g miere de tei sau de munte. Se beau 2 căni pe zi.

   Pinus silvestris, L. Se culeg ramuri mici de pin cu muguri și câteva ace. Se pun într-un vas cu apă de cca. 3-4 l, atât cât să le acopere și se fierb înăbușit la foc mic timp de 3 zile. În acest timp, apa devine brună. Lichidul se strecoară prin sită și se îngroașă cu miere de albine (cca 75 g la 200 g lichid). Se consumă câte 6 lingurițe pe zi din acest lichid, câte o linguriță la interval de 2 ore, până se pune capăt bronșitei.    Inhalații cu miere de albine. În acest scop se folosește un ceainic obișnuit, care se închide ermetic. Dispozitivul de turnare al ceainicului se prelungește cu un tub de plastic de 20 cm lungime, la capătul căruia se pune o pâlnie de bachelită, prin care se inspiră vaporii eliminați. În ceainic se pun 50 ml apă, și după ce apa începe să fiarbă, se adaugă două lingurițe de miere de tei sau flori de munte, după care începe inspirarea vaporilor prin pâlnia de bachelită, timp de 15-20 minute. Se recomandă ca inhalația să se facă seara înainte de culcare. În perioada cât se fac inhalațiile se consumă 100-150 grame de miere în timpul unei zile, în porții mici, câte o linguriță, care se reține în gură pentru a fi resorbită încet. Cea mai bună pentru consum este mierea cristalizată, zaharisită. De obicei tratamentul durează 20 de zile și în cazuri rebele chiar 30-40 de zile. O serie de tratament include în medie 30 de inhalații. Când avem aparate speciale pentru aerosoli, soluția de miere se prepară cu apă distilată în proporție de 50%, iar la cei ce manifestă sensibilitate la miere se fac soluții și mai diluate de 5-10%. Soluția se păstrează într-un vas de sticlă închis ermetic la întuneric și răcoare. În aparatul de aerosol se introduc 15-20 ml de soluție și se inspiră liniștit pe nas și gură. Procedura durează 20 minute. Se fac două ședințe pe zi, una dimineața și alta seara.

   Un alt remediu foarte eficace este propolisul în soluție alcoolică 30%, (la 200 grame alcool, 60 grame propolis). Se ia câte 15-30 picături de 3 ori pe zi înainte de mese.

   Rășina de brad, frecvent întâlnită pe scoața acestor copaci, colectată într-un vas, contribuie la vindecarea bronșitei. Se iau câte 3 lingurițe pe zi.

Presopunctură și acupunctură.

Când tusea e seacă, punctul Salt spre cer VC-22, care se află

deasupra scobiturii osului stern. Punctul Mijlocul pieptului VC-17, ce se află pe osul stern în

mijlocul orizontalei ce trece prin cele două mameloane.

   Se face un masaj 5 minute prin tonifiere în sensul mersului acelor de ceasornic, cu degetul

arătător sau degetul mare de la mână. Se pot face 2-3 ședințe pe zi, în total 10-15 ședințe pe

serie.

   Masaj liniar pe fața palmară a degetului inelar până la încheietura pumnului, până ce

tusea se potolește.

   Când tusea e umedă, se va masa punctul Atelier central P1, care se află sub claviculă la extremitatea spațiului intercostal 2. Se va masa timp de 5 minute prin dispersie (deșurubare, invers mersului acelor ceasornicului). Se pot face 2-3 ședințe pe zi, în total 10-15 ședințe pe serie.